Scaunul

Trei sau patru picioare şi un blat pentru şezut. Cu spătar, braţe sau fără... Un obiect atât de simplu, de banal, de obişnuit...

Şi totuşi... minunat. Fundamental necesar. Utilitar, funcţional şi, ei bine, da, emoţional. Şi emoţionant. Scaunul care ne trebuie, cum ne trebuie, când ne trebuie...

Scaunul din hol, de lângă cuier, pe care lăsăm haine, corespondenţa, reviste, sacoşele pline, pălării, fulare, umbrele... pe care punem câte un picior - sau ne aşezăm - pentru a ne încălţa sau a ne curăţa pantofii... Pe care stăm pur şi simplu privind în gol gânditori înaintea unei călătorii importante; pe care ne aşezăm cândva târziu, prea târziu, mult prea târziu, ireparabil de târizu... să ne gândim, să ne liniştim, să ne tragem sufletul, să medităm, să plângem... într-o casă de care ne despărţim pentru totdeauna, într-o casă părăsită definitiv de cineva drag, în casa noastră - sau în alta - în care rămânem iremediabil singuri... din greşeală, din destin, de bătrâneţe... punct de staţie din care începe un alt capitol de viaţă.

Scaunul pe care uneori ne aşezăm pur şi simplu ca să murim, ultimul scaun din destinul nostru...; pe care stăm goi şi ne este frig; pe care facem amor, dragoste, sex, copii...

Scaunul de lângă fereastră, din sufragerie, pe care ne aşezăm să citim, să ne reculegem, să comemorăm, să recapitulăm, să ne amintim... Sau să privim pur şi simplu în gol, în lungul străzii sau la zidul cu iederă... la grădină, la geamurile vecinilor sau la un câmp
nesfârşit...

Scaunul pe care stăm să privim şi să ascultăm ploaia, să admirăm ninsorile, furtunile, apusurile şi răsăriturile de soare... scaunul pe care stăm ascunşi după perdea şi ne exersăm voyeurismul...

Scaunul de lângă masă pe care stăm să citim presa, corespondenţa, să privim albume cu fotografii, să scriem o scrisoare sau o listă de cumpărături, să ne facem planuri, să ne adunăm la masă, să facem consilii de familie, să împachetăm cadouri sau pur şi simplu să ne sprijinim capul cu mâna la tâmplă... sau să stăm cu fruntea pe masă...

Scaunul pe care ne aşezăm când primim o veste neaşteptată - minunată sau îngrozitoare - şi avem nevoie de un pahar cu apă rece... Scaunul pe care ne suim să luăm ceva de pe un raft prea înalt sau să spălăm un geam...

Scaunul de pe verandă în care petrecem lungi reverii, nostalgii înduioşătoare, ore de singurătate (voită sau nevoită) sau de aşteptare... de tristeţe... ori de melancolie...

Scaunul din faţa oglinzii din dormitor, plin de fire de păr lung... pe care femeia pune un picior dezvelit pentru a rula senzual dresul cu bandă pe glezne, coapse şi pulpe... pe care se tot adună haine sau pe al cărui spătar se aşază cămăşile proaspăt călcate...

Scaunul de lectură din bibliotecă, scaunul din bucătărie, taburetul din baie, scaunul vechi din ma­gazie, scaunul din atelier pe care stăm să reparăm diferite obiecte sau alte scaune ...
Scaunul din grădină, vremuit, plouat, nins, bătut de vânt şi de soare, cotropit de insecte, câini şi pisici, reparat de nenumărate ori, cârpit, revopsit, ruginit, scorojit... care scârţâie şi se mişcă, dar nu te înduri să-l arunci...

Expresia "a avea scaun la cap"...

Nici un alt obiect nu oferă o imagine mai emoţionantă decât un scaun vechi, rupt, aruncat pe un maidan cu gunoaie... Sau un scaun părăsit pe stradă...

Scaunul ne oferă momente de pauză şi modestie de la cinetica verticalităţii arogante umane bipede - staţia în care trupul se odihneşte o vreme, pentru a limpezi curentul gândurilor...
Te aşezi şi gata, picioarele nu mai contează. Intri parcă în altă logică. Totul se suie la cap ca să... te linişteşti, să te gândeşti şi să vezi lumea dintr-un punct fix.

Imaginea mai multor scaune goale aşezate la rând lângă un perete sau în jurul unei mese, aşteptând în tăcere...

Acele scaune singuratice pe care arareori se aşază cineva... foarte frumoase, dar incomode...

Imaginea unei mese lângă care stă UN SINGUR scaun...