Şcoala de la Baia Mare (I)

O ciudăţenie a culturii noastre e că face mare caz de o seamă de artişti şi de grupări, care în cuprinderea spirituală a Europei înseamnă mai nimic, dar amână ori nu dă importanţa cuvenită unor contribuţii estetice majore, cum ar fi Şcoala de la Baia Mare şi Colonia pictorilor de la Balcic. E ca în agricultură: avem pământ roditor şi facem foame sau cumpărăm mâncare de la alţii.

Ce-i de neiertat e că, imediat după 1990, forurile culturale continentale au dat fonduri şi au insistat ca Ministerul Culturii din România să valorizeze pe criterii internaţionale avantajoase creaţia atât de originală din cele două centre ar­tistice regionale Balcic şi Baia Mare, însă banii pentru programul Balcic au fost risipiţi pe loc de câţiva derbedei aciuaţi în minister, iar din programul Şcoala de la Baia Mare - sau Centrul artistic Baia Mare, cum preferă să-i spună  muzeogra­fii urbei - s-au tras doar unele foloase colaterale, prin relaţie cu interesul legi­tim pe care ungurii îl manifestă pentru subiect. Astfel că singura mare expozţie de la Muzeul Naţional de Artă al României şi catalogul manifestării din 1999 ni le-a făcut cadou Galeria naţională maghiară din Budapesta. (!!!)

E drept să spunem aici că Muzeul Judeţean Maramureş a organizat, în perioada decembrie 1996-august 1997, la centenarul şcolii o mare expoziţie locală, cu un catalog foarte elaborat. La un secol adică de la prima sosire în Baia Mare a lui Simon Hollosy (Simion Corbul) cu grupul său de studenţi din mai multe ţări. Un eveniment subvenţionat atunci de guvernul de la Bucureşti, care însă n-a avut un ecou major nici în Capitală, la cei care au finanţat centenarul, nici în ţară.

Sortită să marcheze un remarcabil efort de adjudecare a unei mari idei, onorată în egală măsură de pictori unguri, români şi de zeci de artişti de pe câteva continente, magistrala expoziţie din Maramureş nu a produs plusul de reacţii şi consecinţe organizatorice la nivel naţional pe care l-au sperat băimărenii.

Noi ne străduim să valorizăm în plan european nume şi opere din tradiţie, cu puţine şanse de a deveni de referinţă, în schimb rămânem indife­renţi la interesul real pe care piaţa mondială a artei îl arată pentru artiştii Şcolii de la Baia Mare. Am fost pur şi simplu interzis de obtuzitatea unui critic de artă din Bucureşti, funcţio­nar cu un rol de decizie într-o instituţie centrală, care, la opinia mea cum că ar tre­bui să ne facem fraţi cu muzeografii de la Magyar Nemzeti Galeria şi cu Ministerul Culturii de la Budapesta, a avut o re­plică naţiona­listă pentru care l-ar fi apreciat şi Vadim. Deşi în această chestiune, a valorizării pe plan internaţional a patrimoniului de opere şi de idei estetice de la Baia Mare, suntem în chip total şi, aş zice, în chip fericit obligaţi la înfrăţire. Chiar dacă  ungurii vor deschide la Budapesta un muzeu Baia Mare, oraşul Baia Mare se găseşte în România. Nu numai noi suntem obligaţi la un raport raţional cu Budapesta, ci şi Budapesta cu noi.

Orice tentativă de contabilizare şi de parcelare a contribuţiilor e un rău pentru amândouă ţările. Se întâmplă şi aşa, să fii nevoit să devii deştept, luminat şi dispus la egalitate, fiindcă n-ai încotro, fiindcă orice altă soluţie duce la pierdere.