Scoici si cartofi prajiti

Nu cunosc adevar mai gustos ca acela ca o delicatesa, cum ar fi bunaoara scoicile cu cartofi prajiti, poate fi, in o multime de alte tari decat Romania, un fel de mancare ieftin si mai mult decat popular.

Unii rontaie seminte ca si cum ar rontai scoici, altii beau bere si infuleca scoici ca si cum ar sparge seminte. In Belgia, nu sperii pe nimeni povestind cum ti-ai umflat burta cu cartofi pai si scoici. Dar esti privit cu toata suspiciunea cuvenita unui snob nevindecabil daca o faci la un local de lux, cand atatea restaurante mici, insirate ca margelele pe ata, pline de o clientela internationala, vesela si prietenoasa, doar asta servesc, scoici coapte la ceaun si bere la cani de un litru.

Ma gaseam la Bruxelles, intr-un grup de confrati si, cu toate ca abia ne cunoscuseram, am cazut de acord ca, in prima noastra seara belgiana, cel mai bun lucru pe care-l puteam face era sa iesim la o berarie. Nu-i nimic reprobabil in faptul ca vrei sa fii remarcat. Sunt insa locuri si conjuncturi in care e mult mai confortabil sa ramai anonim. E atat de placut sa stai la o bere cu prietenii si sa fii neica nimeni! Regula oricarui grup, care vrea sa se simta bine, e ca unul din grup vrea s-o faca intotdeauna pe desteptul. Si seara se termina prost.

Desi ulita veche pe care ne gaseam era, de la un capat la altul, numai carciumi si bistrouri, desteptul grupului s-a simtit obligat sa ne previna ca scoicile, daca nu-s preparate cum trebuie, sunt indigeste. Dar ca ne recomanda el un restaurant unde nu riscam nimic. Din felul in care ne privea, intelegeam ca, din miile de petrecareti pe care-i vedeam inghitind mii de ceaune cu scoici, jumatate avea sa ajunga la spital, iar cealalta jumatate, la morga. Cand te gasesti pentru prima oara intr-un oras strain, o astfel de recomandare, venind ca un ultimatum amical, te baga la idei. L-am urmat pe coleg, am strabatut cateva ulite medievale inguste si reci, care-ti taiau cheful de guleai, am mers si tot am mers, apasati de o presimtire rea, ca sa esuam intr-o cladire din centrul istoric, masiva si cu aspect de catedrala. In plus, se chema intr-un chip atat de royal si de select, ca te facea sa-ti privesti pantofii si sa ti-i descoperi nepotriviti cu locul.

Snobii fac mai repede prozeliti ca oamenii naturali in toate celea. Snobii stiu ca o portie de cartofi prajiti consumata in regim de nabab la un restaurant cu pereti medievali e un fapt de povestit, pe cand aceeasi portie, la bodega din colt, e numai un fapt de mancat. Am mancat, candva, la Harvard, cartofi prajiti si chiftele la aceeasi masa cu un laureat al Premiului Nobel pentru poezie si mai simt si acum gustul lor de icre negre in cerul gurii.

Avand de ales intre o seara snoaba si scumpa si una ieftina, dar buna pentru suflet, era cat pe-aci sa optam pentru prima. Fiind romani - sau mai bine zis virtuali snobi romani - , am fost insa salvati, ca-n atatea alte dati in istorie, cand am poftit la nitel snobism, de buzunar. Fiindca oricat de fudul ai fi, o farfurie cu cartofi prajiti, la 50 de dolari portia, chiar si frumos povestita, nu-ti lasa in memorie un gust de caviar, ci unul de ulei ranced.