Scrisoare de la Post-Restant

... Cât despre Moţiunea de Cenzură am a vă spune numai cuvinte de laudă. Deşi discretă, a fost totuşi agresivă. A fost extrem de bine pregătită, încât auditoriul nu a înţeles nimic din ceea ce voia să spună.

Eu însumi, care sunt cu patruzeci de ani mai mare decât ea, nu am înţeles decât că o duc rău, lucru pe care îl ştiam mai demult. Deşi slabă, firavă, aproape anemică din punct de vedere constituţional, s-a bătut cu foarte mult curaj cu malacul său de adversar.

A căzut până la urmă, s-a lovit destul de rău, dar acum e bine, a fost recuperată de asistenţii sociali şi dusă într-un loc liniştit de unde nu va mai trebui să facă eforturi. Oricum, a insuflat speranţă până în ultima clipă.

M-aţi întrebat de Traian Băsescu. E bine... e bine. Îl urăsc aşa cum mă urăsc uneori pe mine însumi, de parcă eu aş fi el sau el ar fi eu: omul lăuntric de Neanderthal, strigătul primitiv de luptă al intelectului, instinctul criminal al supravieţuirii, panica în faţa intrigilor pe care nu le poţi înţelege, sentimentul suspiciunii mai presus de oricare altul.

De unde şi faptul că mă înţeleg bine cu el, ne-am acomodat unul cu altul pentru că semănăm întru totul, cinci ani au trecut ca cinci minute... cinci minute... ce vorbă, ce promisiune, ce timp! Cine ştie? Poate că e vorba numai de încă cinci minute şi gata!

Aici totul este bine şi sunt înconjurat peste tot de oameni extrem de bine pregătiţi si de bine intenţionaţi al căror unic scop este să aibă grijă de mine. Eu, este adevărat că nu pot mai niciodată să mă ridic la nivelul aspiraţiilor acestora către mine, dar încerc din răsputeri, şi poate, cândva, înainte să fie prea târziu, voi reuşi.

Voi reuşi să fiu omul care v-am promis că o să devin, liber de orice fel de complexe, realizat din punct de vedere spiritual şi material, cu o viziune de ansamblu asupra existenţei, liniştit. În parte, am reuşit câte ceva, dar despre asta vă povestesc mai încolo.

Îl mai ţineţi minte pe Crin Antonescu? Daaa, şi el e bine, e foarte bine şi suntem extrem de apropiaţi. Acum se chinuie să ajungă preşedintele României şi e puţin mai ocupat, probleme de astea zilnice, legate de făcut rost de bani pentru campania electorală, eliminat adversari, sondaje de opinie, tras sfori, lucruri de care altminteri ne izbim cu toţii la serviciu.

Eu îi duc dorul pentru că este de o eleganţă a spiritului şi de o fineţe a discursului cu care m-am delectat ani de-a rândul. Dar tot îl văd zilnic, deşi el pe mine nu. La televizor. Parcă e puţin mai încordat, mai încorsetat, dar este firesc atunci când nu mai trăieşti doar pentru tine însuţi şi cei apropiaţi, ci te pui în slujba unei cauze naţionale. Eu însă, aşa cum mă stiţi, am rămas un nostalgic şi îl văd la fel, parcă ieri ne-am despărţit.

Vă transmite salutări Marian Vanghelie, care şi el e bine. E neschimbat. Tot aşa, introvertit, are el un fel de a vorbi anume, vă mai aduceţi aminte, nu întotdeauna înţelegi ce are în cap sau ce vrea să spună. Dar a rămas acelaşi nobil cavaler al celor mulţi şi obidiţi.

Uitam să vă spun că la 7 iunie sunt şila noi alegeri europarlamentare. E un lucru atât de frumos... atât de plin de speranţă! Of, dacă aţi fi lângă mine să îi vedeţi pe toţi cei care sunt gata, în orice clipă, să-şi sacrifice familiile pentru cele 33 de locuri care ne vor reprezenta ţara la Strasbourg!

Eu sunt un amărât. Plin de datorii restante, "cu capul între urechi", cum obişnuiam să spunem cândva. Am ajuns să împart cerşetorii în categorii, din cauza incapacităţii mele de a-mi gestiona viitorul, în general, şi cel financiar, în special. Dar sunt bine şi eu! Trăiesc o fericire indecentă, pentru că pe cât este de mare, pe atât nu o pot împărţi cu nimeni. Ştiu, ştiu bine că asta mă face josnic faţă de toţi cei despre care v-am povestit înainte.

Da, dar sunt şi un împărat. Sunt un Nero al locurilor publice, de care mi-e frică, dar din care fac o scenă de spectacole. Am săvârşit nenumărate crime în restaurante, când, fulgerător, am omorât indivizi care ţipau ca pe stadion în telefonul mobil. Le-am dat case şile-am asigurat existenţa până la sfârşitul vieţii tinerilor Ea şi El care se ţineau de mână împărţind o bere.

Sunt un Cezar al politici ipentru că împart dreptatea între cei care îmi cerşesc bunăvoinţa, după cum mi se năzaremie. Am dat foc Romei mele de nenumărate ori. Şi am constatat că "nimeni nu moare niciodată". (Asta a spus-o Ernest Hemingway.)