N-avem nevoie de Fondul Monetar International, insa principiile sale sunt invocate in negocierile cu salariatii. Daca n-avem nevoie de un acord cu FMI, dar de principiile sale da, inseamna ca diferenta e data fix de interesele de grup.
In prima zi dupa FMI, guvernantii au fost atat de bucurosi ca mai aveau putin si invitau cetatenii la o halba de bere si un carton de mici. Dar a venit ziua a doua, cand masele sindicalizate au iesit pe bulevardele patriei. Deja in zilele a treia si a patra, cand rasunau protestele de strada la fel de puternic precum strigatele care au daramat zidurile Ierihonului, conducatorii realizau ca Fondul era un rau necesar. Teren prielnic pentru ca in zilele a cincea si a sasea guvernatorul BNR sa le atraga atentia ca in contabilitate activul trebuie sa fie egal cu pasivul: "Un raspuns pozitiv la toate solicitarile salariale sindicale nu poate fi compensat decat prin reduceri de salarii in alte sectoare"... probabil, mai putin sindicalizate. Iar in ziua a saptea, premierul a lansat salariatilor celebrul apel: Inchipuiti-va ca FMI e cu noi. A repetat dupa Dumnezeul finantelor internationale, caruia ii luase numele in desert: Nu-s posibile cresteri de lefuri de doua cifre. E drept ca a vorbit de un "derapaj" economic, nu de o "deraiere" cum zicea Fondul, ca, de!, nu toata lumea merge cu trenul. Asadar, dupa o saptamana in care au crezut ca vor cladi o alta lume, guvernantii regreta deja coerenta pe care le-o dadea acordul cu Fondului Monetar International. Caci una e simpla aroganta, si alta siguranta de sine reala, vizibila in tarile din jurul nostru care nu mai sunt de mult asistate de Fond. Iata, polonezii, de pilda, au ajuns la concluzia ca investitiile marilor firme de retail nu sunt vitale, fiindca pot sa fabrice si ei ce le aduc hipermarketurile din afara cu titlu de oferta speciala. N-au nevoie ca aceste importuri sa fie finantate de structuri bancare gigant. Dar vor, in schimb, sa aiba piete concurentiale si fluxuri investitionale, de aceea se gandesc sa elimine impozitele pe dobanzi si castiguri de capital. Si o majorare a dobanzii de referinta din partea Bancii Centrale Europene ii deranjeaza, fiindca le scumpeste finantarea, iar ei vor sa se dezvolte. La noi e exact pe dos. Hipermarketurile si bancile straine ne ajuta sa reducem inflatia, dar cu pretul umflarii deficitului extern. Facatorii de bugete pe termen scurt si-au zis ca daca impoziteaza drastic dobanzile si veniturile din bursa mai carpesc ceva. Iar o crestere de dobanda la euro ne ajuta sa mai ridicam dobanzile la lei, fara a exista pericolul de a fi speculati de "hot money". Asta insa fara a ne pune problema ca la altii banii doar tranziteaza pietele monetara si valutara si ajung in economia reala sau pe bursa. Oare ce-o fi mai vrut sa zica FMI cu "Nu faceti reforme in economie, e treaba voastra, dar va trebui sa platiti"? Pai suna asa, cam abstract. Totusi, cineva ne da raspunsul: Mugur Isarescu a declarat zilele trecute ca nu vede compensata "presiunea salariala in crestere" decat prin "intarzierea ridicarii restrictiilor neortodoxe". Adica, atunci cand salariile se rup de productivitate si nu se respecta reteta standard cu somaj si faliment se subtiaza veniturile tuturor celor lipsiti de protectie sindicala, pana se ajunge la nivelul de echilibru cerut de macrostabilitate. Preturile n-au de ce sa creasca atata vreme cat consumul populatiei e rationalizat de taxe, norme bancare si facturi la utilitati. Sa nu credem insa ca acest surogat e la fel de sanatos ca reteta originala. Politica antiinflationista trebuie sa micsoreze preturile fara sa afecteze rolul pe care pretul il detine in procesul de distributie a resurselor - adica insasi functionalitatea pietei.Citește pe Antena3.ro