Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Cel mai înalt copac din satul nostru era cerul. Dar ne era frică să urcăm în el. Nu din cauza înălțimii pe care o avea, ci ca să nu ne întâlnim pe drum cu vreunul dintre cei ce muriseră. Se spunea că aceștia stau toată ziua cocoțați în vârful lui.
Creșteau fel de fel de bunătăți pe crengile cerului. Ca să putem ajunge la ele, mai bine zis, ele să ajungă la noi, ne strângeam mai mulți copii la un loc și începeam să-l scuturăm. Noaptea, când se pârguiau stelele, ne plăcea cel mai mult. În fiecare stea viermănoasă stătea pitit un vârcolac. Doamne, ce-l mai fugăreau câinii pe uliți! Ploile ne plăceau crude. Fulgerele nu ne plăceau deloc. Dar le scuturam și pe ele, ca să aibă oamenii mari de la ce să-și aprindă țigara.
Și ne mai plăceau berzele. Le scuturam mai întâi cuiburile, care nu cădeau niciodată pe pământ, ci doar în vârful unui stâlp de telegraf. Ele nimereau, atunci când le venea rândul, direct în cuiburi.
Exista o zi, ce se chema Paște, când oamenii mari dădeau în mintea noastră, a copiilor. Căci se apucau și ei să scuture cerul. Lor le plăcea să spună că de lumină. Păi de unde lumină la miezul nopții? Deoarece acesta era momentul pe care îl alegeau. În realitate, însă, ei voiau să scuture cerul de Dumnezeu. Dar le era rușine să recunoască, știind că se vor întoarce acasă cu mâinile goale. Întrucât Dumnezeu mai avea mult, mult de tot, până să se coacă!
Citește pe Antena3.ro
