x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Sevraj de România

5
Autor: Ştefan Mitroi 22 Oct 2013 - 15:57
N-am încercat niciodată cocaina. Nu prea era pe vremea mea. Nici canabisul, cu toate că mi-am petrecut copilăria printre lanuri de cânepă. O trăgeam pe umeri, nu pe nas. De cânepă zic. Sub formă de îmbrăcăminte.
  
Mai erau macii. Nu trebuia decât să-i privești, ca să simți cum te ia amețeala. Umblam beat de ei, zile întregi, până când se secera grâul. Și ca să le pot păstra tăria și pentru mai târziu, îi băgam câteodată în poezii, infracțiune de care eram inconștient atunci, dar pe care o mărturisesc acum, sub beneficiul faptului că s-a prescris.Tutunul l-am descoperit mai târziu. După niște ani, întins pe un pat de spital, mi s-a părut că-l aud pe un doctor spunându-mi să mă las. A fost mai ușor decât credeam, mult mai ușor decât lăsatul de părinți, care s-a petrecut mai apoi, prin dispariția lor neașteptată de pe lume.
  
O vreme am crezut c-am rămas fără niciun viciu, că nu mai există nimic în preajma mea care să-mi creeze dependență. E forma aceea de perfecțiune ce se cheamă singurătate, și pe care niciun om nu-și dorește s-o atingă. Mai rămăsese însă ceva, drogul cel mai puternic, pe care îl consumam tot timpul, dar fără să fiu conștient de asta, așa cum nu ești conștient de aerul pe care îl respiri, abia  când începe să-ți lipsească, îți dai seama de importanța lui, căutându-l îngrozit peste tot. Asta e ceea ce mi se întâmplă acum, fără să fiu singurul aflat în această situație, caut cu disperare România, fiindcă ea ea este drogul de care vorbesc. Înainte aproape că nu aveam habar de această dependență, mă născusem, așa cum se născuseră și cei de dinaintea mea, cu <viciul>  acesta în sânge. Îmi era, și când îmi era rău, bine cu el, fără să mă gândesc însă prea mult la asta. Acum, când simt efectele sevrajului din plin, și când mi-este bine îmi e rău! Mai rău decât dacă aș fi fost consumator de cocaină sau canabis! Mai rău ca în cazul unui bețivan notoriu rămas fără băutură. Așa cum n-am știut zeci de ani de dependența ce-o aveam, n-am știut nici de efectele devastatoare ale sevrajului de România. Doar când m-am pomenit fără România, mi-am dat seama. Fără România mea, vreau să spun.
   
Dac-ar fi vorba numai de mine, de un caz izolat, adică, n-ar fi până la urmă nicio problemă. Sunt însă milioane de oameni în aceeași situație. Milioane de români, mai precis, chiar dacă țara care le-a dat numele nu mai există. S-au așezat câteva funduri, intens gânditoare, chipurile, pe grumazul ei și-o călăresc fără milă. Au făcut din ea un fel de gloabă a lor. Culmea ironiei este că noi, dependenții, îi ajutăm cu spinările noastre încovoiate să urce în șa. Dovadă că sevrajul ne cam ia, din patru în patru ani, mințile! 



Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de