Sfânta nesimţită

Cu vreo patruzeci de ani in urma, lacul Tarnita de pe Somesul Cald era ca mine, cel de atunci: tanar. Pastravii, in concurenta cu lostritele, domneau in adancurile sale pe seama clenilor si boistenilor. Pe lac si in jurul sau domnea si bunul simt omenesc – e adevarat, impus de frica, prin dictatura, dar bunul simt conta! ­ drept care, in locurile unde, printre stancarii abrupte, malurile blande permiteau accesul la apa, pescarii ­ la picior sau cu ambarcatiuni cu vasle, “de la rusi' – ajungeau la acest pamant fluid al fagadintelor halieutice si al navigatiei silentioase. Viata si slujba au facut ca alte tinuturi sa ma ispiteasca intru vechea meteahna a unditei si, odata cu plecarea din Clujul natal, am parasit si acest petic de cer inconjurat de paduri.

M-am intors acolo de curand si foarte probabil ca nu o voi mai face, caci libertatea si “sfanta' proprietate privata au confiscat malurile si, odata asta, mi-au interzis ­ confiscandu-l pana si privirii ­ vechiul luciu de apa. Putinele locuri indulgente, poienite si cu plaje, s-au privatizat. Pe langa drumul de centura al lacului s-au ridicat garduri inalte, ziduri de piatra, porti ferecate cu lacate si ornate cu avertizari belicoase: “Nu stationati!', “Proprietate privata', “Caine rau!'; ceea ce, pentru mine, inseamna proprietar rau, adica, prost.

Radiar, pornind de gardurile soselei, intre proprietati, constructiile separatoare coboara autoritare spre lac. Tentativa de a ajunge la aceasta, cu o undita in mana, ramane astfel la cheremul bunavointei obezilor aglutinati in jurul grill-urilor fumegande, care, intre doua molfaieli zemoase, se uita la tine ca la un intrus, fiindca ai indraznit sa le calci pamantul. Odata ajuns la apa, o alta problema se iveste, de data asta insurmontabila: trecerea de-a lungul tarmului este imposibila: gardurile te obliga sa te uzi serios ori chiar sa inoti, fiindca stalpii, sarma impletita, tabla ondulata si scandurile se infig in apa, devenind submerse.

Merita vazute si vilele. Bagate unele intr-altele, crescute tumoral, amestecate parca de o mana parkinsoniana, au arhitecturi dupa muschii proprietarilor, precum si anexe acoperite cu hartie gudronata sau azbest. Iar fosele septice sunt extrem de septice, scurgandu-se in unde. Cat despre a aborda lacul cu o barca, nici pomeneala. Stramtorile dintre proprietati, asemenea unor trecatori betonate, inguste si meschine, permit numai trecerea in sir indian. Drum de acces public? Nici vorba! Tarnita nu e in Europa! Plebeilor le-a ramas vremelnic coada lacului, si ea cu maluri in curs de privatizare. Numai pe acolo se mai poate ajunge la apa cu o barca, pasind la inceput printre vetrele de foc pline de deseuri, vaslind apoi printre pete de ulei de motor ramase de la spalatul masinilor, printre peturi si plutele pescarilor resemnati, care te privesc chioras ­ “Ai barca, ce-ti pasa?!' – ei dand cu viermusi la plevusca. Asupra tuturor veghind totusi, vigilent, un Hristos de tinichea ruginita. Nu-i nimic, mi-am spus atunci: voi merge pe lacul de la Colibita, o alta amintire impodobita cu tinerete si pastravi cat bratul.

Sunt trei zile de cand m-am intors de la Colibita si tare ma tem ca nici acolo nu voi mai urca. Si in acest loc “privatizarile' turistice ­ pensiuni, hoteluri si case de odihna ­ asupresc lacul si pe noul sosit deopotriva. Parca mai agresive, mai tipatoare, mai desantate in clamarea dreptului la nesimtire al celor care au ocupat, jur-imprejur, malurile. Cele cateva drumeaguri – candva publice ­ pe care, de la soseaua versantului drept coboram mai demult la apa, au fost inchise cu porti de catre vecinii care, sub pretextul catorva roabe de prundis aruncate pe ele, si le-au inclus in posesii. Tii sa pescuiesti sau numai sa te scalzi in lacul Colibita, venind cu masina ta, eventual, cu autorulota ta? Vrei-nu vrei, trebuie sa intri pe drumul “privat', sa platesti parcarea privata, sa cobori la debarcaderul privat, conditii in care iti poti pune ambarcatiunea pe luciu. Cat despre a te plimba pe malul lacului, nici o sansa: gardurile plonjeaza in apa, hotarate sa te tina condamnat la locul de odihna, strict in ocolul pensiunii unde manelele zbuciuma afrodisiac salele tatelor si fundicurile turgescente ale pitipoancelor, vegheate de cefe groase si crestete rase.

Daca refuzi oferta, rulezi inutil in jurul lacului, fara a-l zari macar, fiindca la Colibita gardurile sunt continue, inalte, opace si lipite de asfalt; atat de lipite, incat turisii sositi la pensiuni ies la o plimbare pedestra strict pe asfalt, riscand la tot pasul sa fie luati pe capota de catre deznadajduitii ce cauta lacul, primii inhaland totodata si gazele de esapament, ca de aceea au venit la munte.

Dreptul cetatenesc de acces liber la luciul unei ape publice nu conteaza in Romania, fiindca, prea adesea, nesimtitele “sfinte' proprietati se afla chiar in posesia celor care au faurit si aplicat nesimtitele legi ale proprietatii.