Sicriul, accesoriul cel de pe urmă

Ultimele doua decenii ne-au prilejuit intalnirea cu memoriale improvizate, cu nimic mai putin impresionante decat cele facute sa dainuiasca, sculptate in marmura sau granit. Ne amintim de nenumaratele bilete colorate adresate lui Steve Jobs, unele cu desenul unui mar muscat, care au impodobit vitrinele magazinelor Apple.

Dar cum am putea sa uitam florile, mesajele si jucariile de pe gardurile palatului Kensington si de la intrarea in tunelul de la podul Alma, destinate printesei Diana. La fel, cele care aminteau de Alexander McQueen, alt idol disparut.

Cei care pleaca dintre noi sunt personajele principale ale unor ritualuri vechi de cand lumea. Unii sunt ingropati, altii arsi pe rug. In anumite culturi, cei morti sunt abandonati pasarilor si anima­le­lor de prada, agatati in copaci sau ascunsi in pesteri. Marinarii ii tri­mit pe calatorii mai putin norocosi in valurile Oceanului. Mumii­le sunt pastrate si respectate, la fel si scheletele.

S-au scris biblioteci intregi de studii antropologice privind re­la­tia dintre cei vii si cei care nu mai sunt. Studiul semnat de Sarah Murray – "Iesirea din scena – de la magnific la macabre" – ne ofera ca­te­va noutati. Pentru autoare, o calatorie in Insula Bali, mai exact in ora­selul Ubud, reprezinta ocazia intalnirii cu unul dintre cele mai spectaculoase ritualuri.

Printre nenumaratele temple se ridica un taur imens, inalt de mai bine de cinci metri, construit din hartie cerata, lemn si bambus. Im­podobit cu fragmente de oglinda, clopotei si monede. Colorat in rosu, negru si auriu, taurul ascunde trupul neinsufletit al printului Agung Suyasa. Drumul acestuia spre lumea de apoi incepe printr-o teribila conflagratie, taurul arde, inconjurat de demoni, dragoni si printese. Spectacol impresionant, ca in povesti, dedicat unui mu­ri­tor care si-a jucat rolul.

De aici, autoarea ne duce in Ghana, unde, prin 1950, s-a instalat o moda stranie si pitoreasca, cea a sicrielor figurative. Se spune ca un sef de trib si-a dorit foarte mult o lectica, un palanchin, in fine, un scaun purtat pe umerii supusilor, in forma de pastaie a arborelui de cacao. Din pacate, s-a prapadit cu cateva zile inainte de li­vrarea comenzii, asa ca palanchinul a fost folosit drept sicriu.

Inspirat de seful de trib, un renumit tamplar de lux, Seth Kane Kwei, s-a apucat sa construiasca un sicriu mai putin conventional, in forma de avion. Era o dovada de afectiune si respect pentru ra­po­sata sa bunica, al carei vis era o calatorie aeriana. De atunci exista sicrie in forma de peste, de telefon mobil, de sticla de Coca-Cola, toate vopsite in culori vii, unele dintre ele adevarate opere de arta mai mult sau mai putin naiva.

Pe celalalt tarm al continentului african, in Kenya, inmormantari­le devin adevarate chermeze, cu sute de invitati, cantitati incredibi­le de mancare si bautura si formatii de tobosari. Dansul si muzica "pe viu" alterneaza cu DJ dintre cei mai cunoscuti si mai bine remunerati.

Se danseaza si ceva mai la sud, in Madagascar. Membrii tribului Merina obisnuiesc sa scoata din morminte oasele celor dragi, sa le inveleasca in tesaturi de matase si sa danseze cu ele. Nu este singurul exemplu de legatura intre dans si moarte. In Mexic, sarbatoarea numita Dia de los Muertos, adica ziua mortilor, aduce pe strazi si in cimitire mii si mii de oameni deghizati in schelete, demoni sau monstri.

Ei canta, danseaza si aduc "ofrendas" celor care nu mai sunt printre noi. Se construiesc memoriale in forma de birouri, magazine, locuinte si se consuma cranii de zahar, paini si prajituri in forma de sicrie si se bea foarte multa apa. Mortilor le e sete tot timpul.

In Oklahoma sunt la moda sicriele in forma de automobile de mare performanta, de pompieri sau militare. O firma din Michigan se multumeste sa le decoreze cu emblemele unor echipe de baseball sau cu imagini din Star Trek. Compania Vic Fern din Nottingham ofera reproduceri de slepuri, chitare, oua sau Rolls-uri. Incepe sa fie la moda fabricarea diamantelor, care foloseste ca materie prima carbonul din cadavrele incinerate.

Toate astea fac sa imi placa din ce in ce mai mult sintagma argo­tica: "pardesiu de scanduri".