Simtul proprietatii

UN CUPLU STRANIU: o domnisoara abia iesind din adolescenta si mama ei. Ocupa ore intregi, seara de seara, aceeasi banca in parc. Rujate, parfumate si gatite, atrag atentia tuturor.

Tot cartierul le cunoaste povestea. La 17 ani, fata, crescuta fara tata si vegheata de maica-sa pas cu pas, a lipsit de acasa cateva ore, iar dupa noua luni a nascut un baietel. De atunci, femeia n-o slabeste o clipa din ochi. O ascunde ziua in casa si doar dupa 7 o scoate cateva ceasuri in parc. Domnisoara cu un copil din flori e simpatica foc si pentru ca nu paraseste niciodata banca pare tinuta in lant. E vesnic zambitoare si perfect consolata in conditia ei de dezonorata. O singura data isi pacaleste mama si pleaca neinsotita sa-si cumpere o inghetata. Si dupa noua luni mai naste un copil.

SIMTUL PROPRIETATII CULTIVAT, ca in Canada, in toate datele sacrului are unele efecte la granita dintre comic si clinic. Stapanul unei fanete compromise de o vara secetoasa i-a dat foc. Cand pompierii, veniti sa stinga faneata, dar si paduricile din jur l-au luat la intrebari, el a tinut-o una si buna: pe proprietatea lui putea sa faca ce vrea. "Esti dement, omule!", i-au zis politistii. Insa el a ramas intr-un absolut al logicii de proprietar; "Am ars iarba mea". "Omule, era sa nenorocesti tot tinutul!" i-au zis si vecinii. "Asta-i alta treaba. Eu am ars iarba mea".

LA 50 DE ANI, directorul adjunct al unui liceu comunal isi aduna in volum articolele publicate pana atunci in revista elevilor, "Zburatorul", si pleaca la Bucuresti, ca Rastignac, sa cucereasca lumea literara. "Esti cam batran", i se spune. "Da’ ce, Jokay Mor n-a debutat la aceeasi varsta ca si mine?!", raspunde redutabilul autor al unor eseuri despre urmarile fumatului si despre ciupercile de padure. La tot ce i se zice, vine cu nume din Panteonul geniilor. Nu se vede avand nimic in comun cu miile de veleitari judeteni, care nu mor, pana nu-si vad rodul neputintelor lor intre copertile unei carti. Dar in cutare si cutare chestiune e leat cu Balzac, e egalul lui Hemingway, e perfectionist ca Borges, e rebel ca Marquez… E greu sa dai curaj unui om, insa si mai greu e sa-l descurajezi.

AM VRUT SA SCRIU MAI MULTE articole despre saracie, cu referinta la atat de iubitul vers eminescian "eu imi apar saracia, si nevoile, si neamul", dar am renuntat, deoarece un subiect bun pentru o carte poate fi perfect nepotrivit intr-un ziar. Ce-i interesant in sala de disectie de la facultatea de medicina si de la institutul medico-legal il poate ingrozi pe un om nedeprins cu cadavre umane. Cititorul articolului de ziar stie ca textul il priveste direct. Ia totul personal. Acelasi cititor care citeste acelasi text intr-o carte considera subiectul cu relaxare, deoarece gandeste ca in carte e vorba de altii, nu de el. Cititorul de ziar e cu tot sufletul in ziar, cel de carte e deasupra cartii. Cum as indrazni eu sa afirm ca majoritatea proverbelor noastre sunt proverbele saracilor cand scoala ne invata ca ele constituie un tezaur din care e bine sa ne indestulam spiritual? Sa spun eu ca, dimpotriva, mai bine le-am uita? Cum sa te mandresti cu intelepciuni de sclav de tipul: capul ce se pleaca sabia nu-l taie?