Singurătate prezidenţială

În perdeaua densă şi tremurîndă, preşedintele părea o fantasmă tristă şi părăsită, obosită după puzderia de gîlcevi stîrnite aiurea în anii de mandat cotrocenist. Cu cine să iasă la bătaie?, se întrebă brusc.

"Un politician care nu ştie că politica e arta compromisului sfîrşeşte prin a rămîne singur", reciti posomorît preşedintele Băsescu din articolul scris deunăzi de Mircea Cărtărescu.  Scriitorul, poet din fire, îl mai tămîia încă pe "cel mai faultat preşedinte-jucător, lovit la glezne şi de ai lui, şi de adversari cu atît de mare rea-credinţă, încît te miri că mai e în picioare". Pînă şi cei care îl linguşeau se împuţinaseră în ultima vreme. Ajuns "singurul om drept din Sodoma", dacă e să-l credem pe autorul orbit de dragostea pentru politicianul "trădat de aliaţi, părăsit de consilieri, pus la colţ ca un infractor de parlament şi de presă", preşedintele se înfioră plăcut. Simţi o căldură jucăuşă pe şira spinării, şi cîteva broboane de sudoare îi alunecară gîdilicios pe fruntea brăzdată de şanţuri adînci. Iată la ce-s buni poeţii, să maseze orgoliul nemăsurat al stăpînilor zilei şi să-i înveşnicească prin vorbe meşteşugite!, cugetă încîntat. Rîse gîlgîit şi-şi aprinse o ţigară. Trase un gît de whisky şi cercetă încăperea de jur împrejur. Linişte mohorîtă, rău prevestitoare. Cătă cu speranţă firavă înspre uşă, doar, doar s-o ivi cineva, dar nimic. Uşa refuza să se deschidă şi încremenise ţeapănă şi ostilă. Chiar că era un om uitat de ceilalţi. Altădată nu mai prididea cu vizitatorii, mulţi şi mieroşi. Fiecare îi făgăduise prietenie veşnică, însă nestatornicia, ieşirile sale violente şi "nepotrivite" îi alungaseră rînd pe rînd pe vechii tovarăşi de drum. Nu dădea două parale pe promisiunile făcute, şi meteahna asta îl izolase fără cruţare, apropiaţii reproşîndu-i nestatornicia şi nerecunoştinţa. Nimic nu-i mai reuşise în lunile din urmă. Pierduse şi Primăria Generală şi cum dracu’ să mai cinstească nunta socrului mic Blaga? Demonstrativ nu trecuse pe la petrecerea omului căruia îi datora atîtea, aşa, ca să predea tuturor o lecţie de management politic. Înjură înmulţit şi trase din nou un gît de whisky. Cînd îl vedea pe "acela", pe Oprescu adică, scoţînd "scheleţii" din dulapurile dărăpănate ale Primăriei, turba, pur şi simplu. De acolo, din vecinătatea Cişmigiului, zburase şi el către Cotroceni odată, dar acum se temea că doctorul îl va imita, eticheta de independent  atrăgîndu-i pe bucureşteni mai dihai ca telenovelele cu ţigani. Unde mai pui că ex-pesedistul juca tare şi nu se sfia să-i atace şmechereşte pe "golani" şi "manglitori", sau pe directorii dedulciţi la favorurile sexuale ale subalternelor. Ce s-o alege din opresciada asta, ciutacii ei de opoziţie!, răbufni cu oftică prezidenţială. Ah, de biruia "Buldogu'"! Un rictus nervos îi schimonosi faţa şi fumul gros de tutun creă o ciudată iluzie optică. În perdeaua densă şi tremurîndă, preşedintele părea o fantasmă tristă şi părăsită, obosită după puzderia de gîlcevi stîrnite aiurea în anii de mandat cotrocenist. Cu cine să iasă la bătaie?, se întrebă brusc. Păi, Vasile a ratat Bucureştii, Radu, Doljul, Cezar, Buzăul, Adriean e bîntuit de gîndul retragerii în afaceri, Sorin s-a refugiat în codrii Caraşului, Theodor a reintrat în fişa de post a bolnavului din raţiuni superioare de partid, Boureanu e purtat şi el pe la DNA, iar Emil împrăştie sămînţa democraţiei populare pe la Cluj. I-au mai rămas Elena, Sulfina, Roberta şi Raluca, dar femeile n-au rupt niciodată gura tîrgului în politica românească. Noroc cu Gigi, războinicul de şpriţ de la "Golden Blitz", care, încolţit cu valizele penale, se hotărîse într-o doară  să-i stea alături. Dumnezeu ştie cît o şade şi ăsta lîngă mine, că o dată îi sare bîzdîcul şi mă lasă cu fundu-n baltă!  Să fi greşit în compromisurile încheiate?, se agăţă preşedintele de fraza Cărtărescului, dar nu-i veni nici un răspuns. Sau am făcut compromisuri cu cine nu trebuia?, avu o revelaţie neaşteptată. Se enervă şi mai tare şi înjură slobod şi neconstituţional. Răsfoi ultima carte a lui Traian Ungureanu, "Încotro duce istoria României". Publicistul său preferat se întrecea în adoraţie şi-l înfăţişa ca pe un adevărat erou naţional. Ba ca-r fi "provocarea  pe care milioane de români o îmbrăţişează", ba un "fetiş politic" sau "monograma de pe gura de tun  a electoratului", ba "ereticul care nu arde şi se întoarce înjurînd de pe rug". Of, da’ frumos îi zice băiatul ăsta! Cum să nu-l ung ambasador la Londra? Toropit de elogiile deşănţate, se relaxă şi închise ochii. Aţipi. Visa că va fi iarăşi preşedintele avrameştilor şi lăzăroilor, iar cărtăreştii şi ungurenii îl omagiau duios, dedicîndu-i volume întregi de laude borţoase. Visa numa.