Slujba ieftină de-acasă

“Multă muncă! Da’ te mai descurcai!” Asta e expresia cu care amicul meu din copilărie, fost lucrător la Dacia, începe să vorbească despre fosta lui slujbă. A plecat de acolo, mai mult forţat, cînd uzina şi-a schimbat proprietarul. Îl vezi că suferă că fabrica e a altora.

“Multă muncă! Da’ te mai descurcai!” Asta e expresia cu care amicul meu din copilărie, fost lucrător la Dacia, începe să vorbească despre fosta lui slujbă. A plecat de acolo, mai mult forţat, cînd uzina şi-a schimbat proprietarul. Îl vezi că suferă că fabrica e a altora. “Au adus prese noi, i-au ţinut pe ăştia mai şmecheri, mai tineri! Şi matriţele le fac în Franţa, vin cu ele gata!” Omul s-a întors în sat şi acum tractoreşte pe acolo. Are, bineînţeles, o Dacie pe care ştie s-o desfacă cu ochii închişi. Are casă părintească. Are o viaţă, dar poate că nu cu mult diferită de a bunicilor lui. Aventura industrială a judeţului a venit şi a trecut peste el. Evident, tot ce s-a întîmplat în ultimii 20 de ani e greşit, după părerea lui. “Fabrica era a noastră şi aşa trebuia să rămînă.” Poate n-a folosit cuvintele astea. Dar aşa mi-a rămas mie în urechi…

Ca el or mai fi cîteva mii. Alte cîteva mii sînt în uzină şi azi, oameni cu ţinere de minte: uzina asta a fost cîndva o sursă continuă de mici avantaje. Cumva, prin simpatie şi teleportare, o Dacie apărea pînă la urmă şi-n curtea muncitorului descurcăreţ. Vreo două decenii, în vreme ce calitatea maşinii cumpăratorului scădea, cea a vieţii angajaţilor reuşea să reziste, în teribilele vremuri ale anilor ’80 şi începutului de ’90.

Îmi amintesc cînd mi-am luat prima Dacie: după prima noapte în parcare, o noapte cu ninsoare, în maşină au apărut doi mici nămeţi. Zăpada iernii lui 1997 nu era nimic special sau penetrant, uşile erau închise şi la fel şi geamurile: deci, probabil, uşile nu erau etanşe. Şi asta la o maşină veche de-o zi! “A, păi dacă n-aţi spus, s-o urmărim pe bandă…!” a fost replica unui domn de la vînzări (salutare, dl Manucu!), uimit ca un ins de la televiziune, cum ar veni, un oficial,  îşi ia maşină, aşa, ca orice cumpărător anonim.

Am scris despre experienţa asta şi-n revista uzinei, şi mă întreb de multe ori dacă muncitorul care a lucrat la uşile mele cu închidere aproximativă a citit plîngerea extrem de tîrzie a clientului. După cîţiva ani am fost în vizită pe acolo. Am lucrat la o parte din proiectele de comunicare ale firmei. Şi, cu toate astea, n-am putut niciodată să aflu un lucru simplu: o fi bine c-avem o fabrică de maşini? Cine cîştigă din asta: ţara, străinii, muncitorii?

Dacă e să stai drept şi să judeci marxist, fabrica e o instituţie care exploatează muncitorii. Acest mod de gîndire, culmea, nu e sosit o dată cu patronatul: exact aşa gîndea lumea şi-acum 30 de ani, cînd scotea noaptea în chiloţi, bieleta cu care se completa salariul. “Noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc” s-a născut şi aici, şi-n alte o mie de fabrici ale României socialiste. Cumva mentalitatea asta e cel mai greu de şters. Poţi să pui pază la poartă, să nu mai dispară piese. Însă nu poţi să pui bodyguarzi în mintea omului, care vrea să fie părtaş la profitul uzinei, aşa cum s-a întîmplat atîţia ani…

Dincolo de toate, greva spune cîte ceva despre viitorul industrial al României: va fi dificil să mai vindem salariile mici. Va trebui să găsim şi alte avantaje să zornăim la urechea următorului investitor de talia Renault. Iar muncitorii isteţi ar trebui să investească banii în plus la salariu într-o calificare nouă, nu într-un frigider. Pentru ca mîine să poată spune patronatului: “Băăă, păi crezi că ucraineanul poate ce ştiu eu?” Aşa, pentru orice eventualitate.