Speranţa în deşert

Iluzia că trăim în propria ţară se pier­de treptat în sentimentul că suntem aduşi tot mai mult într-un fel de de­şert. Românii află zilnic că sunt tot mai umiliţi, că nu mai ieşim din criză, că economia noastră nu e performantă, că sunt politicieni corupţi, că le­gile se schimbă oricând şi oricum, dar niciodată într-un mai bine pentru ei. Mersul în deşert este, cum se ştie, mersul în necunoscut, în incertitudine. Întrebarea importantă pusă de mai toţi românii, după cum reiese din sondaje şi dezbateri, e ce cred cu adevărat cei care conduc acum România? Sau, mai simplu, ce vor ei să ne mai facă? Asta sub condiţia deloc evidentă că ei cred în ceva. Ce vedem e că ei judecă şi condamnă, monologhează, şi nu dialoghează, nu ascultă, ci se ascultă. Ceva e teribil de greşit când execuţia oarbă a unui obiectiv politic este preponde­rentă faţă de realitatea adevărată. Dar care e obiectivul? A-i feri pe ro­mâni de mari pericole, aducându-i la muncă şi creaţie, făcându-i să reuşească în propria ţară, sau a face pe placul instituţiilor financiare ce domină lumea, chit că asta înseamnă a-i călca pe ei în picioare? Analiza sobră a substratului modului de funcţionare a actualei guvernări cred că a ieşit la iveală prin rezultate: ruina ţării. Iar în politică contează rezultatele, iar nu intenţiile. Noi, cei care nu suntem şi nu vrem să fim ai deşertului, trăim totuşi în el. Aici, pericolul cel mare sunt furtunile de nisip. Hannah Arendt, probabil cea mai radicală gânditoare politică a secolului al XX-lea, spunea că aceste furtuni de nisip sunt "mişcările totalitare, a căror caracteristică principală rezidă în aceea că se adaptează extraordinar de bine condiţiilor deşertului". Nu (mai) trăim într-o lume totalitară, însă adaptarea la deşert pare să fie crezul celor care ne conduc. Despre oaze nici nu poate fi vorba, deşi, în sinea lor, mulţi români tot mai cred că România ar putea fi o oază de bunăstare. Traversarea deşertului este posibilă numai pentru aceia care sunt înarmaţi de curaj. Curajul transformă omul într-o fiinţă capabilă de acţiune.

Deşertul ne arată cât de mult nu s-a schimbat România; câte şi cât au îndurat românii în această prelungită şi ambiguă schimbare. Se vede treaba că lentul proces prin care am încercat să-i aducem pe români să-şi însuşească valorile relevante ale lumii moderne şi să treacă peste valorile trecute, în loc să ne unească, ne-a dezbinat. Într-adevăr, incorporarea trecutului în prezent nu trebuia să fie nici nostalgie, dar nici tabula rasa. Era clar că singura cale pentru ca ţara să meargă înainte era educaţia în şcoală şi în viaţă. Să înveţe tinerii, să înveţe oamenii să ia singuri decizii şi să-şi rezolve problemele bizuindu-se pe legi simple şi oneste. Întotdeauna oamenii ajunşi în mare necaz vor dori să dea vina pe cineva. Acum, chiar au pe cine da vina. Şi totuşi cum se rezolvă problema acestei apă­să­toa­re incertitudini din deşert? Marele preşedinte american Roosevelt în marea cumpănă a crizei, în 1933, spunea: "Sarcina de a-i aduce pe oameni înapoi la muncă o vom trata la fel ca şi urgenţa în caz de război".

Istoria actuală, postcomunistă, nu e hotărâtă dinainte; românii nu sunt condamnaţi eşecului, aşa cum cred prea mulţi dintre noi. "Numai salvarea, iar nu ruina, vine pe neaş­tep­tate, căci salvarea, iar nu ruina, depinde de libertatea şi voinţa oamenilor" (Hannah Arendt, "Eseuri asupra înţelegerii. 1930-1954"). Cred că românii vor ceva simplu: vor România lor înapoi, vor o Ro­mânie cu care să se mândrească acum, nu în trecut sau viitor, vor po­liticieni-adevăraţi conducători care să le spună că se poate şi să nu-i mintă.