Spre un nou război mondial încă nedefinit? (V)

Ne  aşteaptă, credem, o perioadă de instabilitate primejdioasă în viaţa internaţională, atingînd notele unui al patrulea Război
mondial.

"Un nou capitol de istorie internaţională se deschide, dar paginile sale sînt încă albe" ("Courrier international")

La o primă vedere s-ar putea ridica o întrebare extrem de dificilă. De ce a reacţionat Rusia atît de brutal, atît de disproporţionat, fără o minimă preocupare de a crea imaginea unei acţiuni cu mănuşi?

E o întrebare ivită din felul în care s-a desfăşurat acţiunea militară a Moscovei. Fără o minimă grijă în planul comunicării publice, aruncînd în joc tancuri, artilerie grea, elemente militare extrem de lesne de a fi identificate ca aparţinînd unei invazii brutale.

Să nu fi învăţat nimic Rusia din trucurile folosite de americani în Irak, în Afganistan pentru a micşora imaginea de agresiune militară?

Un răspuns corect nu poate fi dat fără o cunoaştere a stării de spirit a ruşilor.

Într-o carte despre Rusia de azi am citit că unul dintre cele mai urîte personaje e Mihail Gorbaciov.

Pe cît de răsfăţat e părintele Perestroikăi în Occident, pe atît de dispreţuit e el în Rusia.

Şi dintr-un motiv simplu.

Ruşii – şi nu doar cei din generaţiile mai în vîrstă, dar şi cei din generaţiile mai tinere – nu-i pot ierta lui Mihail Gorbaciov reducerea Măreţei Rusii la o putere de mîna a doua.

Sentimentul umilirii – despre care vorbeşte competent un editorial din Time – s-a accentuat la nivelul ruşilor prin tratarea arogantă a Rusiei de către America. De aceea, cînd pe bolta Rusiei s-a ivit Vladimir Putin, cel care şi-a propus redeşteptarea Măreţei Rusii, succesul popular, dar şi la nivel de elită intelectuală a fost imens.

Al doilea sentiment împărtăşit de ruşi e cel al încercuirii.

Aşa cum am mai scris, lipsită de fortăreţe naturale, Rusia a fost obsedată, de-a lungul istoriei sale, de încercuirea de către un adversar.
E ceea ce a făcut America după prăbuşirea URSS.

Provocări armate în genul celei puse la cale prin intermediul liderului georgian ating deja instinctul de supravieţuire al ruşilor.

E semnificativ că, deşi puteau realiza o acţiune fulgerătoare şi, prin asta, cu costuri reduse de imagine, ruşii s-au străduit să lungească acţiunile militare pe teritoriul Georgiei. Mulţi s-au grăbit să pună asta pe seama unei încercări a nervilor occidentali.

Ar fi bine pentru Occident şi pentru SUA dacă ar fi aşa.

Tare ne temem însă că ruşii au prelungit acţiunile militare dintr-un soi de atitudine pe care am putea-o numi ruleta rusească.

Provocarea Georgiei a atins punctul cel mai sensibil al Rusiei: instinctul de supravieţuire.

Şi în acest caz, aşa cum ne arată istoria, ruşii acţionează sub semnul lui: ce-o fi o fi!

Într-unul dintre cele mai competente comentarii dedicate crizei, Adrian Severin vorbea despre faptul că Rusiei nu i s-a găsit încă un statut în Europa şi în lume după prăbuşirea URSS.

Nu i s-a găsit şi pentru că viaţa n-a obligat Occidentul să-l caute.

De la prăbuşirea URSS, politica Occidentului faţă de Rusia a fost cea a învingătorului faţă de învins.

Deşi, la nivelul ruşilor, sentimentul umilirii şi al încercuirii a funcţionat chiar din clipa prăbuşirii Imperiului, Rusia n-a reacţionat, pentru că s-a ştiut slabă.

Acum, după experienţa Putin şi pe fondul crizei energetice mondiale, Rusia crede că a venit momentul să-şi dobîndească un statut dacă nu de superputere atunci măcar de mare putere regională.

Sînt dispuşi americanii şi europenii să i-l acorde?

Se conturează două posibile răspunsuri:
1) Occidentul e conştient de această nouă stare de spirit în Rusia, dar apreciază că el nu corespunde unei forţe militare şi economice pe măsură.
În acest caz, Occidentul, SUA îşi continuă politica de pînă acum faţă de Rusia, iar Rusia îşi continuă sfidarea.

2.) Occidentul realizează că Rusiei trebuie să i se recunoască un statut de mare putere europeană. Repetăm: de mare putere europeană şi nu de superputere mondială.
În acest caz, Occidentul începe să ia în seamă şi punctele de vedere ale Moscovei în ce priveşte politica pe continent, inclusiv în ce priveşte extinderea NATO.

Politica de pînă acum a adus Occidentului o însemnată sporire a sferei sale de influenţă în defavoarea Rusiei.

E dispus Occidentul să renunţe la cuceririle de pînă acum?

Atît primul, cît şi al doilea război mondial şi-au avut una din cauze în refuzul celorlalte puteri europene de a face loc, în deciziile luate, şi Germaniei, devenită între timp o mare putere.

E greu de crezut astfel că atît marile puteri europene, cît şi SUA, sînt gata să renunţe la măcar o bucată din sferele de influenţă deja cucerite.

Ne aşteaptă, credem, o perioadă de instabilitate primejdioasă în viaţa internaţională, atingînd notele unui al patrulea Război mondial.
Diferit de cele trei – două "calde" şi unul "rece" –, acest Război nu şi-a găsit încă metafora în stare să-l definească.