Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Riscurile asumate de bănci centrale mari prin injecţiile masive de lichiditate în sistemele financiare - ameninţate de "topire" către finele lui 2008, după prăbuşirea lui Lehman Brothers - constituie temă de dezbatere de ceva vreme.
De altfel, se vorbeşte despre necesitatea de a imagina căi de ieşire (exit) din situaţia în care lichiditatea, care este mult crescută acum în sistemele bancare, va fi reactivată - când velocitatea banilor urcând rapid ar ameninţa stabilitatea preţurilor. Şi lucrurile nu sunt simplu de rezolvat, fiindcă absorbţia unei cantităţi de "bani tari" (hard powered money) în exces are consecinţe, care pot însemna impiedicarea relansării economice.
Acest efect ar avea loc dacă băncile centrale, îngrijorate fiind de ascensiunea preţurilor, ar ridica abrupt dobânzile de politică monetară. De aici ar rezulta un zigzag în evoluţia economiilor după ieşirea din recesiune.
Dar chiar şi monetarişti inveteraţi sunt de acord că intervenţia băncilor centrale mari a fost necesară pentru a se evita căderea sistemelor financiare. Vreau să spun că politici de intervenţie în spiritul tezelor lui Keynes au fost resuscitate nu din reconsiderări de doctrină (ca exerciţii academice), ci sub presiunea teribilă a evenimentelor.
Reuniuni importante ale bancherilor centrali ilustrează un consens în această privinţă şi, mai ales, un sentiment de uşurare că s-a evitat un dezastru. Însă acest sentiment este însoţit de precauţii referitoare la mersul economiilor, la perspectivele de reluare a creşterii economice.
Întrucât bancherii centrali, poate mai mult ca alţi decidenţi, trebuie să aibă în vedere rolul expectaţiilor (psihologii de grup şi colective), povara grea a activelor toxice în numeroase bilanţuri şi procesul de deleveraging ce este în desfăşurare, fragilitatea procesului de recuperare când apetitul pentru investiţii este scăzut şi, nu în ultimă instanţă, norii negri adunaţi de servicii ale datoriilor publice în suire rapidă.
Mai există o gamă de incertitudini şi dileme pentru băncile centrale, care privesc conduita de politică monetară. Sunt aspecte mai puţin aflate în dezbaterea publică, care însă deja încep să complice definirea şi practicile de politică monetară. În condiţiile în care s-a dovedit precaritatea ipotezei pieţelor financiare eficiente, stabilitatea financiară intră în forţă în centrul preocupărilor băncilor centrale.
Perioada lungă de inflaţie în scădere (aşa-numita "Great Moderation", indusă şi de importurile masive de produse şi servicii ieftine din Asia) şi credinţa că inovaţiile financiare contribuie la răspândirea şi diminuarea riscurilor, la atenuarea riscurilor sistemice, au făcut ca bănci centrale mari să privilegieze ţinta de inflaţie. Şi aceasta în pofida faptului că au existat episoade de criză în ultimele două decenii prevestitoare de rău. Regimul de "ţintire a inflaţiei" (inflation targeting) parcă a întărit această înclinaţie.
Nu afirm prin aceasta că stabilitatea financiară a dispărut de pe radarul băncilor centrale. Dar o anume abordare de politică monetară (unilaterală), o subestimare a riscurilor sistemice (şi din neînţelegere a consecinţelor dezvoltării sectorului bancar secundar, nereglementat) şi tolerarea unor mari dezechilibre în economia mondială au condus la situaţia de criză adâncă.
Unilateralitatea abordării de până acum este dovedită şi de lipsa de reacţie la dinamica preţurilor unor active (ca cele imobiliare), a "bulelor speculative" (bubbles) care au fost considerate de unii bancheri centrali (inclusiv de Alan Greenspan, fostul şef al FED-ului) ca fiind de preferat să se spargă singure.
