Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Aruncarea în stradă a unor oameni care, considerând că au de-a face cu
un vânzător serios, statul de drept postdecembrist, au cumpărat cu
bună-credinţă un bun e un fenomen care se întâlneşte în toată ţara. ● Ion Cristoiu
Editorialele zilei
● Tudor Octavian: Felul doi ● Adrian Năstase: Despre pasul următor ● Răzvan Belciuganu: Elena Udrea rezolvă Primăria Capitalei ● Daniel Dăianu: Seminar ALDE – Criza Financiară Internaţională
Actriţa Julieta Szonyi şi baritonul Dan Iordăchescu au fost duminică, 2 martie 2008, oaspeţii emisiunii Zig-zag cu Ion Cristoiu de pe Antena 3. Nu pentru a trece în revistă performanţele artistice de până acum (Julieta Szonyi e, printre altele, cunoscută unor întregi generaţii prin rolul Otilia din filmul Felix şi Otilia, iar baritonul Dan Iordăchescu nu mai are nevoie de nici o prezentare) şi proiectele de viitor, ci pentru a vorbi de necazul abătut asupra lor.
Împreună cu alţi locatari ai imobilului din Strada Traian nr. 222, sector 2, Bucureşti, şi-au cumpărat apartamentele în virtutea Legii 112/1995. Legea dă posibilitatea chiriaşilor să cumpere de la stat apartamentele dacă ele nu au fost revendicate de foştii proprietari. George Manu, urmaşul fostului proprietar al blocului, a obţinut prin Decizia nr. 5/2001 a Primăriei Municipiului Bucureşti terenul şi apartamentele care nu fuseseră vândute chiriaşilor. Pentru apartamentele deja vândute, George Manu a cerut acordarea de despăgubiri. După decesul lui George Manu (în 2005), fiicele acestuia s-au gândit că a venit momentul să pună mâna pe tot blocul respectiv. Deşi obţinuseră câteva apartamente, în care puteau nu numai să locuiască, ci să şi dea un bal, ele au intentat acţiuni de revendicare în natură a apartamentelor deja cumpărate de chiriaşi în baza Legii 112/2001.
S-a ajuns astfel la un gen de proces care uneşte absurdul cu mizeria: compararea de titluri de proprietate în cadrul dreptului comun. Altfel spus, instanţele au fost chemate să se pronunţe asupra valabilităţii celor două feluri de titluri de proprietate: ale celor care au dobândit apartamentele prin cumpărare de la statul postdecembrist şi ale celor două moştenitoare, ale căror strămoşi au dobândit blocul de la statul din 1940.
Cum era şi de aşteptat, instanţele au considerat că titlurile moştenitoarelor sunt mai valabile decât cele ale cumpărătorilor postdecembrişti. În ambele cazuri fiind vorba, desigur, de acelaşi vânzător: statul român.
Dincolo de aberaţia sentinţelor, mărturisind încă o dată gemul din capul judecătorilor de azi (tranzacţia din 1940, dintre statul român şi un cetăţean, trece ca fiind mai valabilă decât tranzacţia posdecembristă, dintre statul român şi alţi cetăţeni), cazul înfăţişat de cei doi invitaţi impune câteva gânduri de loc vesele.
Aruncarea în stradă a unor oameni care, considerând că au de-a face cu un vânzător serios, statul de drept postdecembrist, au cumpărat cu bună-credinţă un bun e un fenomen care se întâlneşte în toată ţara. El nu coincide cu aruncarea în stradă a chiriaşilor din casele naţionalizate, efect banditesc al Mafiei retrocedărilor, din care fac parte politicieni, jurnalişti, avocaţi, judecători, dar mai ales şmecheri de lume nouă. E vorba de proprietari de drept care, în dispreţul prevederii constituţionale privind garantarea proprietăţii, sunt deposedaţi de un bun printr-o simplă hotărâre judecătorească. Ne confruntăm astfel cu o nedreptate în mai multe planuri:
1) Constituţional. Unei categorii de cetăţeni nu i se garantează proprietatea.
2) Legal. Vânzătorul bunului e statul. Prin hotărârea judecătorească se dovedeşte că statul a vândut un bun care nu era al lui. Statul a escrocat nişte cetăţeni de-ai săi.
3) Social. În multe cazuri asemănătoare cu cel din Bucureşti, cei care obţin în instanţă o valabilitate mai mare a dreptului lor de proprietate decât al chiriaşilor cumpărători au unde locui. Ei vor apartamentele pentru a le vinde. Cumpărătorul de bună-credinţă e lăsat pe drumuri pentru ca alţii să se îmbogăţească pe seama lor. Sunt numeroase cazuri în România de azi precum cel al locatarilor din imobilul din Strada Traian 222. Actriţa Julieta Szonyi şi baritonul Dan Iordăchescu au mers cu jalba în proţap la fel de fel de instituţii. Au făcut şi un blog, pentru a strânge şi alte petiţii: Legea 112.blogspot.com. Ca şi în cazul altor mari nedreptăţiţi din perioada postdecembristă – chiriaşii din casele naţionalizate – nimeni nu-i apără. Nici presa devenită peste noapte sângeros de Dreapta, nici partidele politice, nici ONG-urile.
Explicabil. N-au banii de care dispune Mafia retrocedărilor pentru a-i mitui pe judecători, jurnalişti, politicieni, autorităţi locale. Se vede astfel cu limpezime, o limpezime dureroasă, absenţa unei forţe care să lupte împotriva nedreptăţii cărora le sunt victime. PSD, care se autointitulează de Stânga, ar trebui să-şi asume acest stindard. Numai că PSD n-are nici o legătură cu Stânga autentică. În schimbul participării la afacerile dubioase ale Guvernului Tăriceanu, PSD sprijină Puterea de dreapta din România de azi. Stânga adevărată, cea care trebuie să se bată pentru victimele capitalismului banditesc postdecembrist, îşi aşteaptă partidul.
Împreună cu alţi locatari ai imobilului din Strada Traian nr. 222, sector 2, Bucureşti, şi-au cumpărat apartamentele în virtutea Legii 112/1995. Legea dă posibilitatea chiriaşilor să cumpere de la stat apartamentele dacă ele nu au fost revendicate de foştii proprietari. George Manu, urmaşul fostului proprietar al blocului, a obţinut prin Decizia nr. 5/2001 a Primăriei Municipiului Bucureşti terenul şi apartamentele care nu fuseseră vândute chiriaşilor. Pentru apartamentele deja vândute, George Manu a cerut acordarea de despăgubiri. După decesul lui George Manu (în 2005), fiicele acestuia s-au gândit că a venit momentul să pună mâna pe tot blocul respectiv. Deşi obţinuseră câteva apartamente, în care puteau nu numai să locuiască, ci să şi dea un bal, ele au intentat acţiuni de revendicare în natură a apartamentelor deja cumpărate de chiriaşi în baza Legii 112/2001.
S-a ajuns astfel la un gen de proces care uneşte absurdul cu mizeria: compararea de titluri de proprietate în cadrul dreptului comun. Altfel spus, instanţele au fost chemate să se pronunţe asupra valabilităţii celor două feluri de titluri de proprietate: ale celor care au dobândit apartamentele prin cumpărare de la statul postdecembrist şi ale celor două moştenitoare, ale căror strămoşi au dobândit blocul de la statul din 1940.
Cum era şi de aşteptat, instanţele au considerat că titlurile moştenitoarelor sunt mai valabile decât cele ale cumpărătorilor postdecembrişti. În ambele cazuri fiind vorba, desigur, de acelaşi vânzător: statul român.
Dincolo de aberaţia sentinţelor, mărturisind încă o dată gemul din capul judecătorilor de azi (tranzacţia din 1940, dintre statul român şi un cetăţean, trece ca fiind mai valabilă decât tranzacţia posdecembristă, dintre statul român şi alţi cetăţeni), cazul înfăţişat de cei doi invitaţi impune câteva gânduri de loc vesele.
Aruncarea în stradă a unor oameni care, considerând că au de-a face cu un vânzător serios, statul de drept postdecembrist, au cumpărat cu bună-credinţă un bun e un fenomen care se întâlneşte în toată ţara. El nu coincide cu aruncarea în stradă a chiriaşilor din casele naţionalizate, efect banditesc al Mafiei retrocedărilor, din care fac parte politicieni, jurnalişti, avocaţi, judecători, dar mai ales şmecheri de lume nouă. E vorba de proprietari de drept care, în dispreţul prevederii constituţionale privind garantarea proprietăţii, sunt deposedaţi de un bun printr-o simplă hotărâre judecătorească. Ne confruntăm astfel cu o nedreptate în mai multe planuri:
1) Constituţional. Unei categorii de cetăţeni nu i se garantează proprietatea.
2) Legal. Vânzătorul bunului e statul. Prin hotărârea judecătorească se dovedeşte că statul a vândut un bun care nu era al lui. Statul a escrocat nişte cetăţeni de-ai săi.
3) Social. În multe cazuri asemănătoare cu cel din Bucureşti, cei care obţin în instanţă o valabilitate mai mare a dreptului lor de proprietate decât al chiriaşilor cumpărători au unde locui. Ei vor apartamentele pentru a le vinde. Cumpărătorul de bună-credinţă e lăsat pe drumuri pentru ca alţii să se îmbogăţească pe seama lor. Sunt numeroase cazuri în România de azi precum cel al locatarilor din imobilul din Strada Traian 222. Actriţa Julieta Szonyi şi baritonul Dan Iordăchescu au mers cu jalba în proţap la fel de fel de instituţii. Au făcut şi un blog, pentru a strânge şi alte petiţii: Legea 112.blogspot.com. Ca şi în cazul altor mari nedreptăţiţi din perioada postdecembristă – chiriaşii din casele naţionalizate – nimeni nu-i apără. Nici presa devenită peste noapte sângeros de Dreapta, nici partidele politice, nici ONG-urile.
Explicabil. N-au banii de care dispune Mafia retrocedărilor pentru a-i mitui pe judecători, jurnalişti, politicieni, autorităţi locale. Se vede astfel cu limpezime, o limpezime dureroasă, absenţa unei forţe care să lupte împotriva nedreptăţii cărora le sunt victime. PSD, care se autointitulează de Stânga, ar trebui să-şi asume acest stindard. Numai că PSD n-are nici o legătură cu Stânga autentică. În schimbul participării la afacerile dubioase ale Guvernului Tăriceanu, PSD sprijină Puterea de dreapta din România de azi. Stânga adevărată, cea care trebuie să se bată pentru victimele capitalismului banditesc postdecembrist, îşi aşteaptă partidul.
