Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Mediafax cita recent un document potrivit căruia Ministerul Finanţelor a asumat o reducerea a consumului după majorarea accizei la carburanţi şi apreciază că transferul de venituri din mediul privat la buget va permite finanţarea unor investiţii cu efect de antrenare mai ridicat în economie decât dacă banii ar rămâne în piaţă. Iată un punct de vedere ce poate fi rezumat astfel: Te taxez până nu mai consumi. Pentru că am reuşit să identific locul de unde să încasez fără să te mai poţi refugia în economia subterană. Cu alte cuvinte, Finanţele storc bani de la contribuabili fără ca lucrurile să meargă mai bine. Ceea ce înseamnă că, în ciuda declaraţiilor politice, nu se doreşte să se îmbunătăţească mediul de afaceri, ci se impozitează subzistenţa.
Şi apropo de cea de-a doua “teză” vehiculată, care susţine că statul investeşte mai bine decât piaţa. Când sunt alocaţi de piaţă, banii se duc unde există posibilitate de creştere. În schimb, când se redistribuie de la buget, statul încercă să provoace creşterea. Iar în legătură cu efectul de multiplicator, profesorul John Taylor de la Stanford University spune că o mărire a cheltuielilor bugetare cu 1% duce la o creştere cu 0,7% a PIB. Şi asta-i în SUA. La noi, unde cuantumul impozitelor e mare, lipsesc deductibilităţile şi banii se repartizează pe criterii clientelare, cu cât poate avansa PIB? Cu 0,3%?
E greu de ştiut, dar ideea ca statul să fie principalul investitor în economie am mai întâlnit-o la preşedintele Băsescu. Şi mergând pe această linie, România s-a îndatorat mai rapid decât au avansat exporturile şi PIB, până când datoria publică a ajuns la limita de alertă.
Sigur că după iniţiativele absolut tembele luate din 2009 încoace, precum creşterea CAS, impozitul minim, majorarea TVA şi a taxelor pe proprietate, generarea de arierate de către stat ce au “virusat” întregul sistem, reducerea salariilor bugetarilor - e nevoie de reformă fiscală. Numai că măsurile ce se iau sunt exact pe dos decât ar trebui. Şi doar printr-o relaxare a fiscalităţii ar putea avansa salariile cu 50%, cât e nevoie să o ia economia din loc, dacă mărirea remuneraţiilor nu poate fi provocată de investiţiile străine. În absenţa restructurării, Guvernul spune însă că intenţiona să crească lefurile bugetarilor cu 7%, dar nici cu atât nu-şi permite.
Iar lipsa reformei se “citeşte” bine când pentru un euro salariu net, angajatorii români plătesc taxe şi contribuţii de 1,83. Astfel ne apropiem mai mult de Franţa, Germania şi Italia - “club” cunoscut pentru fiscalitatea opresivă - decât de Polonia (1,67) sau Bulgaria (1,5). Paradoxal, Suedia, care acaparează peste jumătate din resursele produse de economie, se situează lângă media europeană de 1,73 euro. De unde se vede că statul scandinav redistribuie pe criterii de piaţă. Nu ca România, unde veniturile fiscale, deşi reprezintă sub o treime din PIB, costurile cu salariile sunt mari, pentru că resursele nu-s alocate pe considerente de piaţă, ba chiar ne lăudăm că-i bine că n-o facem. Exemplul ideal e, fireşte, Irlanda, stat în care, pentru un euro salariu, angajatorii achită 1,34.
