Afirmaţia din titlu nu-mi aparţine. Este chiar a preşedintelui României. N-am făcut altceva decât să constat că în mandatul prezidenţial al lui Traian Băsescu s-a ajuns la degradarea gravă a funcţionării statului. Exemplul evident şi concludent este nepăsarea autorităţilor faţă de hemoragia de specialişti (profesori, medici, ingineri, tehnicieni) care iau calea exilului pentru a scăpa de nesiguranţa şi nedreptatea pe care le trăiesc în ţara lor. Cum să nu fie aşa când nepăsarea a fost exprimată public chiar de preşedinte. Nepăsarea şi incompetenţa se manifestă acum şi faţă de cei care se spune că i-au asigurat lui Traian Băsescu al doilea mandat, adică cei din emigraţie. Ei ar dori să găsească o formulă de a contribui la fondul de pensii, pentru că o parte din ei se gândesc să revină acasă. Am avut ocazia să discut această temă în toamna lui 2008 atât cu ministrul muncii din Spania, cât şi cu secretarul de stat pentru muncă din Italia. Am semnat chiar şi un proiect de protocol în numele guvernului României cu acele înalte autorităţi din ţări în care emigraţia română se numără cu multe sute de mii. Cât de absurdă poate fi poziţia autorităţilor statului român, care ar putea să reglementeze această problemă, spre mulţumirea celor interesaţi, şi chiar buna imagine a guvernării, dar nu întreprind nimic?
Din păcate, aproape orice discuţie serioasă despre ieşirea din criză a României în cadrul politicii promovate de preşedinte este împinsă spre pierdere de timp, farsă şi pedalare în gol. Zeloşii din apropierea lui Traian Băsescu, cei dispuşi să accepte orice vine de la dânsul, oricât de nedemocratic sau imoral ar fi, nu au vreo înţelegere pentru progres, dreptate şi corectitudine. Pentru ei, legea e făcută să fie ori încălcată ori schimbată. Respectată, nu. România a fost dusă într-o fundătură, adică într-o nesiguranţă deosebit de periculoasă. S-a tot spus că Traian Băsescu a ajuns preşedinte propulsat de "servicii". Nu ştiu cât poate fi de adevărat. Dar, dacă ar fi aşa, nu aripa luminată şi iubitoare de normalitate democratică din serviciile de informaţii a predominat, ci cea clanică, interesată doar de forţa de a domina politica în România.
îRomânia de acum nu mai are ceea ce americanii numesc "the big picture", imaginea atotcuprinzătoare, desigur nuanţată şi pozitivă, pe care s-a putut bizui în multe împrejurări dificile ale istoriei sale moderne.
Că nu mai are e poate mult spus, dar că acest tablou nu mai interesează pe nimeni, îndeosebi în străinătate, e un fapt evident şi dureros. Cât de mare e contrastul faţă de perioada de după Revoluţie sau chiar faţă de anii 1999-2000! România nu e contextul, ci chiar textul unor aprecieri generale, care nu sunt defăimătoare, ci, din păcate şi nu de puţine ori, sunt ruşini adevărate pe care, vrem nu vrem, le purtăm cu toţii ca români. Când România va fi din nou capabilă să arate fapte de mare interes şi, de ce nu?, de mare intensitate, tabloul acela "mare" ar putea reveni în prim-plan. Timpul într-adevăr e mult mai puternic decât situaţia jalnică şi chiar absurdă generată de actualul regim politic de la noi. El rezolvă cu siguranţă, spre exemplu, războiul nervilor dintre români şi actuala guvernare. Dar cum rămâne cu timpul fiecăruia dintre noi? Când nu se întâmplă nimic rău ai totuşi sentimentul că ceva s-ar putea întâmpla şi socotelile tale, puţine, câte se mai pot face, pentru ce ai de gând să faci să se strice iremediabil. Am vrea să trăim într-o Românie unde totul e important şi nimic, nici o dereglare sau nedreptate, nu e definitivă.
O Românie în care te poţi încrede în lege şi în conducătorii săi pentru a-ţi trăi cumsecade viaţa. Oamenii au o soartă şi numai una.