Ştefan Mitroi: Lumea lui Ion (II)

Vine la rând Ionel al lui Georgiu, leatul meu, cu care mergeam după fete la baluri, eheeei... în pas de dans ne-am depărtat de tinereţe. Ce proşti! Şi ar mai fi Ionică Cernat, din Schitu, satul de dincolo de dincolo de gârlă.

Vorbisem de câteva ori la radio şi, într-o vacanţă, Ionică mă poftise acasă la el ca să mă arate fiului său de numai câţiva ani. Acesta se uitase mirat la mine, nepricepând cum intra în cutia mică a aparatului de radio un om de câteva ori mai mare, reuşind să mai şi vorbească de acolo.

Cu Ion al lui Ulmeanu, zis şi Păcală, mă jucam în şanţ de-a ruşii şi nemţii, când eram mici. Până mai încoace, târziu, spre sfârşitul şcolii, Ion zicea fulgerulul în loc de fulgerul, miliţianulul în loc de miliţianul, gardulul în loc de gardul. Punea adică litere în plus de la el. Ar fi trebuit să iasă un mare învăţat, dar n-a ieşit.

Viaţa l-a încârdăşit acum vreo doi ani cu o boală de plămâni despre care doctorii au zis la început că e cancer. A avut noroc bietul Ion, n-a fost. Când nu stă la spital, Ionulul stă acasă pe bătătură cu ţigarea în gură şi cu sticla la picior. E felul lui de a se bucura c-a scăpat cu viaţă, plătind, fără să-şi dea seama, poate chiar cu viaţa această bucurie.

Pe Ioana lui Gherguş, butucănoasă şi albă la cap, o zăresc pe scaun la poartă ori de câte ori intru în sat. Pare un bolovan de sare menit să dea gust întoarcerilor mele acasă. Ioana lui Chiru Dragomir s-a împuţinat de tot. Mai bine zis, s-a frânt de mijloc. Merge pe drum cu jumătatea de sus a trupului răsfrântă spre pământ. Îşi este, se poate spune, sieşi acoperiş de vreme rea. Chiar are nevoie, căci pentru ea sunt şi vremea şi vremurile cumplit de năbădăioase în ultimul timp.

A crescut şapte copii jumătatea de femeie. Al doilea ca vârstă dintre ei, Ion şi el, s-a întors la casa părintească acum vreo câţiva ani. Pentru a-şi bea restul de viaţă, stâlcindu-şi mama în bătaie şi alergând-o pe uliţele satului cu parul. Ioanei i s-a făcut printr-o mare şi dureroasă nedreptate dreptate. În sensul că Dumnezeu, dacă nu cumva dracul, l-a luat pe Ion la el, scăpând-o pe femeie de nenorocit.

În următoarea casă după cea a Ioanei stă Ion al lui Lică Dinică, meşter de case, dar cam zevzec. După ce mama n-a mai fost, mi-a căşunat pe casa în care mă născusem şi copilărisem. Voiam să gonesc amintirea morţii recente dintre pereţii ei şi l-am chemat pe Ion. Abia când acesta s-a apucat de reparat, am văzut adevăratele dimensiuni ale sărăciei în care îşi trăiseră părinţii mei tinereţea.

Pereţii casei, încropiţi din lemne strâmbe de salcâm şi cărămizi mâncate de umezeală, şedeau să se prăbuşească. În primăvară, curtea noastră era goală. Casa cea veche nu mai exista, dar nu mai exista nici Ion, meşterul, în curte, deoarece voia un alt preţ pentru lucrare, dublu faţă de cât ceruse la început. Am avut senzaţia, văzând curtea noastră pustie, că sunt cel mai sărac om de pe pământ. Simţeam că nu mai am nimic, aşa cum ar simţi o pasăre căreia i-ar fugi tot aerul de sub aripi. Am vrut atunci să-l strâng de gât pe Ion. Cum să-ţi faci însă un păcat atât de mare cu un sfânt? Doar i-am interzis să mai treacă prin dreptul porţii mele, dar după câteva luni i-am ridicat interdicţia.

Ioana, fata cea mare şi puţintică la minte a lui Tudor Căruţ, poartă numele mamei. Mi-este, care va să zică, fină. Deşi locuieşte în celălalt capăt al satului, când vin acasă, n-apuc bine să intru în curte c-o şi văd apărând la poartă. Are, bineînţeles, un junghi în spinare şi-i trebuie, bineînţeles, nişte bani, ca să meargă, bineînţeles, la doctor. Bineînţeles, îi dau, chiar dacă ştiu că ea obişnuieşte să se trateze de junghi cu o bere la tub şi, bineînţeles, un pachet de ţigări. Măcar atâta lucru să facă şi naşu' pentru fina.

Şi ar mai fi, între mulţi alţii, Ion Dovleac. Avea casa cea mai mică din sat. Două încăperi, parcă răsărite din pământ. După ce s-a stins omul, am crezut că cele două odăi s-au retras înapoi în pământul din care veniseră. Toamna trecută am descoperit însă că n-au dispărut, sunt tot acolo unde le ştiam. Mai dărăpănate, ce-i drept, dar cu geamurile întregi. Casa lui Ion Dovleac continuă, chiar dacă omul nu mai există de mult, să se uite cu ochii ei mici la lumea de pe drum. O lume care răspunde, mai cu seamă atunci când o strigi în gând, la numele de Ion.