Stimulare vs consolidare fiscală

Situaţia UE este mai complicată decât în SUA

Consolidarea fiscală (măsuri de austeritate) a fost iniţiată în nu puţine ţări din Europa (UE), deşi relansarea economică nu este încă ireversibilă. La reuniu­nea G20 de la Toronto au fost ciocniri, pe această temă, între SUA şi voci europene. Washingtonul susţine că relansarea nu trebuie să fie periclitată prin măsuri de consoli­dare fiscală "grăbite". Din Europa mesajul prevalent este că datoriile publice trebuie să fie ţinute sub control pentru a nu deveni copleşitoare.

Abordarea paradigmatică (de filosofie economică) joacă un rol în interpretarea poziţiilor. În primă fază a efortului de prevenire a colapsului financiar, intervenţia statelor prin relaxarea politicilor monetare şi asistenţa acordată băncilor a făcut ca diferenţe de ordin ideologic să fie prac­tic efatate; nu a contat prea mult dacă un guvern era mai la stânga sau mai la dreapta. Acum însă diverse te­ze intră în coliziune. Unele susţin că subutilizarea resurselor şi inflaţia foar­te scăzută oferă spaţiu de ma­ne­vră, mai ales când economia privată nu dă semne de redresare. Alte teze argumentează că, indiferent de gradul de folosire a resurselor, datorii publi­ce mari afectează încrederea pe pieţe şi nu ajută afacerile să se redreseze. Fa­ţă de aceste două aliniamente de abor­­dare am de făcut câteva ob­ser­va­ţii.

SUA sunt un stat federal, cu o singură monedă şi cu resurse extraordinare. O singură politică fiscală şi posibilitatea de a utiliza dolarul ca instrument de ajustare conferă atuuri incontestabile - dincolo de bogăţia, puterea industrială şi tehnologică. În UE, prerogativele fiscale sunt la nivel naţional, coordonarea politicilor este precară, în condiţiile în care efectele de contagiune sunt extrem de puternice - nu în ultimul rând ca efect al unei integrări financiare adânci.

Ţările care au ca monedă proprie una de rezervă (dolar SUA, euro) au un avantaj. Dar acest avantaj nu este asigurator, dacă nu este însoţit de economii competitive. Pare un nonsens această afirmaţie, întrucât o mo­ne­dă de rezervă, prin definiţie, ar trebui să fie legată de economii foarte puternice. Dar situaţia din zona euro este specială. Euro este o monedă "sin­tetică", care se bizuie pe forţa unor economii componente ale Uni­u­nii Mo­netare (UM), în primul rând cea a Germaniei. În UM, convergenţa eco­nomică nu a avut loc aşa cum s-a dorit; decalaje de competitivitate s-au adâncit în deceniul trecut, ceea ce a fragilizat unele economii. Pentru economiile slabe din UM, din UE în general, proble­mele bugetare (şi de­ze­chilibrele externe) sunt mai complicate şi spa­ţiul de manevră este mult diminuat. Practicarea de măsuri ac­ti­ve, de sti­mu­lare a economiei, este con­siderabil limitată; măsuri contra­ci­clice pot să aibă costuri prohibitive (să strice starea economiei şi mai mult) în lipsa unui cadru extern favo­rabil.

Psihologia colectivă a populaţiei contează. Astfel, Germaniei i se cere să stimuleze consumul intern pentru a reduce din dezechilibrele din in­teriorul UM, pentru a ajuta Grecia, Spania, Portugalia etc. să-şi uşu­re­­ze procesele de consolidare fiscală. Apare o dilemă aici: nu este clar că incentive fiscale acordate cetă­ţe­ni­lor germani ar avea efectul scontat când ei sunt conservatori din fire şi mai precauţi în condiţiile crizei ac­tua­le. În plus, facilităţi fiscale ar mări deficitul bugetului public într-o primă fază. Iar un deficit crescut, potrivit unor raţionamente, nu ar ajuta res­ta­u­rarea încrederii în eco­no­mie.

Politicile trebuie să ţină cont de comportamente. Spunând aceasta, a ignora nevoia de coordonare a politicilor la nivelul UE este o greşeală ma­jo­ră. Fiindcă un sindrom german de "detaşare" de problema­tica UE se poate detecta.