Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Situaţia UE este mai complicată decât în SUA
Consolidarea fiscală (măsuri de austeritate) a fost iniţiată în nu puţine ţări din Europa (UE), deşi relansarea economică nu este încă ireversibilă. La reuniunea G20 de la Toronto au fost ciocniri, pe această temă, între SUA şi voci europene. Washingtonul susţine că relansarea nu trebuie să fie periclitată prin măsuri de consolidare fiscală "grăbite". Din Europa mesajul prevalent este că datoriile publice trebuie să fie ţinute sub control pentru a nu deveni copleşitoare.
Abordarea paradigmatică (de filosofie economică) joacă un rol în interpretarea poziţiilor. În primă fază a efortului de prevenire a colapsului financiar, intervenţia statelor prin relaxarea politicilor monetare şi asistenţa acordată băncilor a făcut ca diferenţe de ordin ideologic să fie practic efatate; nu a contat prea mult dacă un guvern era mai la stânga sau mai la dreapta. Acum însă diverse teze intră în coliziune. Unele susţin că subutilizarea resurselor şi inflaţia foarte scăzută oferă spaţiu de manevră, mai ales când economia privată nu dă semne de redresare. Alte teze argumentează că, indiferent de gradul de folosire a resurselor, datorii publice mari afectează încrederea pe pieţe şi nu ajută afacerile să se redreseze. Faţă de aceste două aliniamente de abordare am de făcut câteva observaţii.
SUA sunt un stat federal, cu o singură monedă şi cu resurse extraordinare. O singură politică fiscală şi posibilitatea de a utiliza dolarul ca instrument de ajustare conferă atuuri incontestabile - dincolo de bogăţia, puterea industrială şi tehnologică. În UE, prerogativele fiscale sunt la nivel naţional, coordonarea politicilor este precară, în condiţiile în care efectele de contagiune sunt extrem de puternice - nu în ultimul rând ca efect al unei integrări financiare adânci.
Ţările care au ca monedă proprie una de rezervă (dolar SUA, euro) au un avantaj. Dar acest avantaj nu este asigurator, dacă nu este însoţit de economii competitive. Pare un nonsens această afirmaţie, întrucât o monedă de rezervă, prin definiţie, ar trebui să fie legată de economii foarte puternice. Dar situaţia din zona euro este specială. Euro este o monedă "sintetică", care se bizuie pe forţa unor economii componente ale Uniunii Monetare (UM), în primul rând cea a Germaniei. În UM, convergenţa economică nu a avut loc aşa cum s-a dorit; decalaje de competitivitate s-au adâncit în deceniul trecut, ceea ce a fragilizat unele economii. Pentru economiile slabe din UM, din UE în general, problemele bugetare (şi dezechilibrele externe) sunt mai complicate şi spaţiul de manevră este mult diminuat. Practicarea de măsuri active, de stimulare a economiei, este considerabil limitată; măsuri contraciclice pot să aibă costuri prohibitive (să strice starea economiei şi mai mult) în lipsa unui cadru extern favorabil.
Psihologia colectivă a populaţiei contează. Astfel, Germaniei i se cere să stimuleze consumul intern pentru a reduce din dezechilibrele din interiorul UM, pentru a ajuta Grecia, Spania, Portugalia etc. să-şi uşureze procesele de consolidare fiscală. Apare o dilemă aici: nu este clar că incentive fiscale acordate cetăţenilor germani ar avea efectul scontat când ei sunt conservatori din fire şi mai precauţi în condiţiile crizei actuale. În plus, facilităţi fiscale ar mări deficitul bugetului public într-o primă fază. Iar un deficit crescut, potrivit unor raţionamente, nu ar ajuta restaurarea încrederii în economie.
Politicile trebuie să ţină cont de comportamente. Spunând aceasta, a ignora nevoia de coordonare a politicilor la nivelul UE este o greşeală majoră. Fiindcă un sindrom german de "detaşare" de problematica UE se poate detecta.
