Sub talpa cerului îndoliat

Azi s-a stins ultima soră a ma-marii. Se încăpăţânase să trăiască în neştire şi de atâta vieţuire îi slăbiseră minţile. Mergea aşa, fără cârmă, pe liniile satului scufundat şi se duceau împreună nicăieri. Rătăcea pe uliţele cândva lutoase şi bolborosea nedesluşiri. Oamenii dădeau din umeri ori de câte ori îi întrebai încotro a luat-o năluca. Mulţi nici c-o ştiau, căci erau prea recenţi.

"Parcă încolo, înspre ale Maţoi", zicea câte unul, arătând cu degetul în acea direcţie. Bătrâna umbla aproape desculţă, cu ciorapii rupţi la carâmb sau cu gumarii sparţi la călcâie. Era sprintenă şi uşurică la pas, deşi se apropia de suta de ani. Nitam-nisam, îi venea să plece din prispă, că avea viaţă grea în bătătura casei. I se umplea sufletul de leşie şi fugea de noră-sa. Femeie iute şi nevasta asta a lui fi-su, o îmboldea mereu cu vorba-i afurisită, şi-o drăcuia cum îi căşuna.

Ba, adesea, nici n-o striga la masă, să plesnească de foame sărmana, să scape de ea! Acolo, la Islaz, ăi bătrâni se-mpung cu ăi tineri dintotdeauna, iar uneori se urăsc până la moarte. Se învrăjbesc într-atât încât nu-şi mai vorbesc, de parcă ar fi nişte străini. Ţin tagă cu încăpăţânare de catâri. Se duşmănesc aprig din pricini mărunte şi-o lungesc întruna cu gâlceava. Mândri şi aprinşi la fire, căpoşii islăzeni n-au frică de Dumnezeu. Se-ncaieră pentru te miri ce şi uită să se mai împace.

Pământul pare otrăvit de acest blestem, care, culmea, se transmite din generaţie în generaţie, risipind neamurile. Arar părinţii şi copiii ajung să se îngăduie sub acelaşi acoperiş, ca şi fraţii, de altfel. Sămânţă de ţărani greşiţi a aruncat Cel de Sus în brazda mănoasă dinspre Dunăre şi Olt! Pizmăreţi şi neiertători, ei cară vecinic dihonia ce separă în arţag rubedeniile de sânge.

Nemaiîncăpând în propria-i coşare, văduva lu' Telemac s-a mutat la fiica a mică, la Piteşti. Să fie câţiva ani de atunci, că cine s-a mai interesat de ciotul de om!? Demult, în urmă cu vreo patruzeci şi ceva de ani, fiica ei, elevă în vremea aia, mi-a legănat vârsta ridicării în picioare. O chemase mama în Dobrogea, unde întâmplarea mă adusese pe lume, şi tanti Lucica nu s-a codit să vină. S-a pus pe tren şi ţuşti la Cogealac ori la Biruinţa. Nu ca acum, când rudele s-au împrăştiat pretutindeni şi abia dacă se cunosc la vreo înmormântare sau nuntă.

Odinioară, bunica mea îşi îmbrăca straiele de sărbătoare şi astfel gătită îşi vizita verişoarele şi mătuşile. "Să nu se piardă neamul!", spunea, cu duioşie în glas, ălorlalţi din jur. Din păcate, neamul s-a răzleţit, fiindcă noi nu ne-am mai îngrijit de el, l-am lăsat pustiirii, şi buruienile l-au pârlogit şi nu-i nimeni să-l plivească, să-l cureţe...

Departe de baştină, tuşa Antiţa s-a prăpădit şi, dimpreună cu ea, ma-marea a mai murit o dată. Cât soră-sa era încă în viaţă, mă amăgeam că buna mea e pe aici, pe undeva, şi-o pot înduioşa oricând să mă însoţească în trecerea pe pământ. În liniile asemănării dintre cele două surori Boşneagu îmi regăseam copilăria dezmierdată în ţărâna Teleormanului. Deocamdată, mi-a rămas doar un frate de-al bunicului, leit el, trunchios şi des la sprâncene, dar domol.

Prin unchiul Ion Oancea, tata-mare e viu, şi singurătatea neîntreagă. Glodul din care-s plămădit nu s-a uscat şi sfărâmiţat, şade sub talpa cerului îndoliat. Provizoriu şi atins de tulburarea morţii tuşii Antiţa Frunzulică, sora de pe urmă a bunicii materne...