Sunt corupt, dar ma tratez

Cand ii spui unui politician al zilelor noastre „Esti un corupt!", iti rade in nas. Ce e aia coruptie?

Toata lumea vorbeste despre ea, dar nimeni nu a vazut-o, nu a auzit-o si nici nu a pipait-o! Coruptia nu are forme, nici gust sau culoare. Ci doar un miros intepator, pe care nici coloniile Dior nu-l poate, cu nici un chip, acoperi. Vine, din cand in cand, cate o cercetare stiintifica, in masura sa dea de-a dura cu palavrageala guveramentala despre inconsistenta coruptiei de la noi. Iata cateva date naucitoare.

71% dintre romani considera ca Guvernul nu are nici un interes sa lupte impotriva acestui fenomen.

Asa spune un studiu publicat recent de catre GfK Group in Europa Centrala si de Est. Tot acesta mai arata, negru pe alb, ca, la sfarsitul anului 2003 si inceputul lui 2004, opinia publica din Romania considera, in proportie de 86%, Romania un stat corupt. Procentul celor care simt si spun asta a crescut cu 11% fata de anul 2001.

Practic, peste doua treimi dintre romani considera ca Executivul si politicienii de la putere nu au o dorinta adevarata de a lupta impotriva coruptiei.

Pentru ca, e stiut de oricine, nu mai cine nu vrea, nu poate, mai ales cand detine toate fraiele conducerii. Si uite-asa, fenomenul este, deja, parte naturala a vietii cotidiene, caruia aproape ca nu-i vrea nimeni raul.

Mergem mai departe: fara mita, nici macar ceea ce functioneaza azi in aparatul guvernamental nu ar mai functiona - considera peste jumatate din populatia Romaniei. Cu alte cuvinte, bunele intentii de combatere a coruptiei din 2001 se dovedesc, in 2004, promisiuni neonorate.

Cum altfel, daca cifrele sunt mai mult decat explicite: 71% din cetateni, daca ar fi martorii unei situatii de luare de mita, ar inchide ochii sau ar povesti doar rudelor si prietenilor apropiati. Trist, dar e din ce in ce mai evident - coruptia a devenit regula si nu exceptia in societate.

Procentul care mi se pare cel mai frustrant este cel de 54% dintre romani, care sunt convinsi ca nu are nici un rost sa lupti impotriva coruptiei, fiindca ea a existat si va exista intotdeauna.

E ca o cicatrice cu care te nasti, pur si simplu, sau pe care au capatat-o din cauza mamei, fat fiind, pentru ca, asa cum spune vorba populara, gravida care fura fie si o cireasa, ori o floare in timpul sarcinii isi lasa copilul insemnat pe viata.

Imi pusesem o speranta in ministrul Controlului, Ionel Blanculescu. Mi-am pierdut-o si pe aceasta. Au avut grija functionarii corupti sa-i taie mintenas din atributii, cu sprijinul mai-marilor zilei, pentru a-i opri elanul, e evident.

Acum in cine am putea sa mai credem ca va face ceva pentru izbavirea tarii de coruptie? In maldarele de legi si legisoare, hotarari si ordine ministeriale, carora si juristii cu experienta le-au pierdut numarul? In declaratiile pregatite stiintific, din punctul devedere al stilului, frazarii, starnirii emotionalului, dar nicidecum profunzimii si continutului? In vorbele care, o data la patru ani, se napustesc peste bietul roman care si le stie pe-ale lui.

Stiu, e usor sa spui, mai greu sa faci. Dar nu inteleg cum de altora le ies toate, si vorbe si fapte, cu o usurinta de invidiat. Am intrebat si eu, in stanga si-n dreapta, pentru a afla misterul. E vorba de: morala, reguli clare, competenta, vointa de a face bine, putinta de a elimina raul. Iata reteta!

Si, colac peste pupaza politica, domnul Ioan Talpes, vicepremier, face o declaratie dezarmanta: „Noi stim foarte multe (in privinta coruptiei), insa nu putem preciza". Dar cine ar trebuie, domnule Talpes, sa stie? Ne puteti sugera un nume, doua... Restul il facem noi!