Supercupa, un amical cumpărat de CFR

Paranghelia prin care gaşca federală a mai ospătărit încă o dată la masa clujenilor de la CFR mi-a provocat un sictir de mare cuprindere. Supercupa României, prezentată fraierilor ca supertrofeu al competiţiilor interne, nu a fost decât un meci de prezentare a CFR-ului în noul sezon. Meci pe care FRF a acceptat să-l slugărească în calitate de organizator. Dincolo de această realitate, orice declaraţie de bune intenţii nu rămâne decât vorbă goală.

Primul damf al făcăturii a fost resimţit la desemnarea adversarei pe care CFR urma s-o întâlnească în lăutăreala supercupei. CFR-ul a venit în supercupă din postura de câştigătoare a copetiţiei numărul unu, adică din postura de câştigătoare a campionatului. Iar supercupa reprezintă în fotbal ceea ce reprezintă în box meciurile de reunificare a centurilor. Aşadar ar fi fost logic ca partenera CFR-ului, echipă venită din campionat, să fie desemnată de competiţia secundă a fotbalului, adică de Cupa României. De regulă câştigătoarea Cupei îşi adjudecă fără drept de apel dreptul de a juca în supercupă. Dacă însă câştigătoarea Cupei este în acelaşi timp şi câştigătoare a campionatului, atunci dreptul de a juca în supercupă va fi atribuit finalistei cupei. Concret, în cazul nostru, FC Vaslui ar fi trebuit să întâlnească în supercupă pe CFR Cluj şi nu echipa de pe locul doi din campionat, adică Unirea Urziceni. Logica domină suveran raţionamentul. Orice altă decizie în acest sens este arbitrară şi, în consecinţă, vulnerabilă în confruntarea cu orice fel de suspiciuni. Sunt exemple de aiurea care confirmă logica, dar sunt şi exemple subordonate arbitrarului.

Noi pledăm pentru varianta logică deoarece democraţia, altfel o dictatură a mediocrităţii, poate ignora lologica, dar n-o poate înfrânge niciodată.
Alegerea Unirii Urziceni în locul echipei din Vaslui, deşi supărătoare, rămâne totuşi o neregulă de plan secund. Deranjant este faptul că federaţia ignorat o altă regulă sfântă a competiţiei şi anume aceea a aşezării combatantelor pe poziţii egale de start. Fiind vorba despre un singur meci, acesta trebuia să se dispute pe teren neutru. Federaţia a dus însă meciul la Cluj, adică în bătătura naşului mare. Să ne întrebăm de ce? Mai bine, nu! Fiindcă nu ne place să ne amestecăm prea mult în poveştile nunţilor cu dar.

În fine, ultimul ingredient care care a dat un specific mult prea local supercupei a fost arbitrajul. Odrasla şefului de la CCA s-a făcut de fundul curţii în meciul de la Cluj. Piccolo Avram a dat definiţie (şi el!) obedienţei faţă de gazde. Dacă acest individ şi-ar fi adus aminte chiar şi din timp în timp câte ceva din regulile jocului, clujenii n-ar fi terminat niciodată jocul în formulă completă. Dar, din păcate, memoria pare să-i fi funcţionat doar pe o singură idee. Probabil, din întâmplare, aceeaşi idee care-i anima şi pe clujeni. De aici şi până la medalii n-a mai fost decât un pas. L-a făcut şi pe acesta Adalbert Kassai, cel mai general secretar al FRF. Nici nu se putea altfel! Fiindcă altfel supercupa n-ar mai fi ajuns un amical cumpărat de CFR.