Supra-competenţii

În multe ţări, patronilor li se interzice să angajeze oameni cu studii superioare, în slujbe sub calificarea acestora. Legile apără competenţa, într-un chip care-i face pe cei foarte şcoliţi să şomeze şi să aştepte, uneori cu anii, postul şi câştigul pe măsura ştiinţei şi a priceperilor lor.

Găsim şi la noi destui supra-competenţi, oameni care în ţară n-au nici o şansă la un contract compatibil. Doar că la noi pot să lucreze ca şoferi şi chiar ca necalificaţi şi nu se scandalizează nimeni.

Dacă am întocmi un totalizator al competenţelor, la cel mai înalt nivel, pentru care în România nu există şi n-or să existe multă vreme locuri de muncă, am şti care e cu adevărat treapta pe care am ajuns ca naţiune modernă şi europeană. Nu-i suficient să spunem că românul e mintos, trebuie să precizăm în ce domenii îşi exercită intelectualitatea.

Cunosc persoane care au un servici, dar care s-au pregătit în paralel, din plăcere, dintr-o ambiţie ascunsă, din dorinţa de a emigra cândva într-o lume a supra-competenţilor, dintr-o mulţime de alte motive, pentru o a doua profesie. N-o practică, speranţa de a o practica se împuţinează, totuşi continuă să înveţe, să se perfecţioneze în această a doua profesie, care-i de fapt cea de suflet şi mor în anonimat, deşi cu puţină şansă şi într-un alt context social s-ar remarca, s-ar manifesta cu un beneficiu mare pentru comunitate.

I-am luat, cu ani în urmă, un interviu unui farmacolog-academician, care mi-a mărturisit că n-a fost asta vocaţia lui, că aşa a vrut mămica şi că el a ascultat-o, deşi în secret s-a ocupat de studiul articulaţiilor la insecte şi la creaturile mici şi minuscule. Murind însă mămica, a abandonat - la 73 de ani! - cariera care l-a dus pe podium în farmacologie şi la Academie, şi se ocupă, plin de nădejdi de viitor, de picioarele insectelor.

Când l-am căutat, după un an, ca să mă lămuresc mai bine ce-i cu această a doua specializare, bătrânul nu mai era de găsit. Nu murise, ci plecase în Germania, unde, datorită descoperirilor sale, întâmplate în cel mai mare secret familial şi universitar în România, devenise om de referinţă internaţională în domeniu.

Recent, l-am cunoscut pe preşedintele tânăr al unui grup de supraşcoliţi români pentru înalta administraţie statală în Franţa, grup care stă de trei ani degeaba, pentru că statul nu-i angajează. Au fost trimişi la specializare cu burse, n-au fost luaţi la întâmplare, ci ca urmare a unei selecţii la nivel naţional, dar ce să facă România cu ei, când marea administraţie nu se face nici azi cu competenţi, ci tot cu ridicări în scaun politice?

Tinerii trăiesc o dramă: în ţară nu se dă nimeni deoparte ca să-i lase pe ei, iar în străinătate nu se pot duce, deoarece sunt obligaţi de contract să nu plece nicăieri. România i-a făcut competenţi, ca să-i poată distruge. Înaltă administraţie sau zboruri cosmice, în România tot supra-competenţă se cheamă.