Tăcerea managerilor

In toată povestea asta cu moartea fetei de la Ernst&Young, un singur lucru pare mai trist ca tăcerea ei: tăcerea şefilor. Tăcerea companiei, care nu s-a putut aduna intr-atat incat să arunce o privire pe coperta 4 a Manualului de Situaţii de Criză, acolo unde sunt concentrate, pentru oamenii grăbiţi, regulile de bază. Iar prima sună cam aşa: fii uman cand e vorba de pierderi umane!

TĂcerea managerilor in toată povestea asta cu moartea fetei de la Ernst&Young, un singur lucru pare mai trist ca tăcerea ei: tăcerea şefilor. Tăcerea companiei, care nu s-a putut aduna intr-atat incat să arunce o privire pe coperta 4 a Manualului de Situaţii de Criză, acolo unde sunt concentrate, pentru oamenii grăbiţi, regulile de bază. Iar prima sună cam aşa: fii uman cand e vorba de pierderi umane!

In trei zile de scandal (scriu articolul vineri dimineaţă), firma n-a reuşit decat să arunce pe piaţă un pachet negru, mare şi greu de obtuzitate. Un singur şef a declarat că regretă tragedia umană, insă a regretat-o la telefon, să nu cumva să-l vadă cineva că suferă. Imi inchipui că avocaţii nu dau voie nimănui să-şi asume vreo responsabilitate, de teama unui eventual proces. Insă managerii companiei ar trebui să le spună că procesul se desfăşoară deja, iar sentinţa se dă, repetat şi obsesiv, in mintea a zeci de mii de oameni care contează. Nu doar că se dă, dar se şi execută imediat: reputaţia firmei e pusă la zid şi ciuruită cu mii de gloanţe, pe bloguri, in ziare, la coafor şi la distribuitorul de apă. "Ai auzit, dragă? A murit de oboseală, trăgea la galere la auditorii ăia!"

Nu zic că firma va fi distrusă ca urmare a evenimentului. Ba chiar, dacă permiteţi să descarc basculanta cu cinism aici in pagină, ar putea să iasă intărită. In fond, clienţii ştiu acum sigur că, pentru banii lor, primesc maximum de efort. Acum, vorbele din pliante şi prezentări chiar au o corespondenţă palpabilă (chiar dacă rece) in realitate. Dedicaţie, eficienţă, străduinţă neobosită: toate sunt demonstrate şi promovate, dacă vreţi, pe prima pagină a ziarelor, fără să dai un ban! Nu poţi să cumperi astfel de publicitate!

Pe de altă parte, decesul la serviciu nu inseamnă că nimeni nu vrea serviciul acela. Peste 100 de doritori de slujbe s-au inscris pe site-ul E&Y, după ce firma a scos la concurs alte posturi. Toţi convinşi că pe ei n-o să-i omoare succesul şi subnutriţia, pentru că ştiu o pizzerie care face livrare la birou şi după unu noaptea. Sau, chiar dacă ii omoară gloria contabilă, măcar intai s-o cunoască, ce naiba!

Moartea Ralucăi e o tragedie pentru familia ei. Insă tot ea a dus la o avalanşă de confesiuni patetice ale romanilor care muncesc mult. Cautaţi pe bloguri şi forumuri şi veţi descoperi o clasă de robi care işi scutură, dintr-o dată cu nervozitate, lanţurile de aur. E vorba despre băieţii şi fetele din Passat, care merg la serviciu in clădirile cu lifturi Otis, care işi poartă viaţa defalcată pe documente in genţi Tumi şi care se uită să vadă dac-ai trecut de Omega cand stau la masă cu tine. Toţi ăştia populează acum web-ul, in orele libere care s-au dat cu forţa de la serviciu, după moartea Ralucăi. Acolo işi reevaluează viaţa şi miile de dolari pe lună. Şi pun in balanţă banii cu lucrurile pierdute din cauza lor. Brusc şi trecător (sunt sigur) nu-şi mai judecă viaţa in funcţie de cumpărături, case, maşini. Ci işi aduc aminte de cărţi, parcuri, copii. Ai lor.

Pare să fie prima adiere de europenism pe piaţa muncii. Ei da, acea piaţă a muncii unde nu mai găseşti pe nimeni după ora 5 pe bătranul continent, care s-a invăţat să spargă uşa in căutarea miticei calităţi a vieţii...

Intre toate textele pe care le-am citit săptămana asta, cea mai frumoasă jelanie a managerului ostenit şi pierdut e a lui Mihai Morar, pe Hotnews. Şi se incheie cam aşa: Am adormit ţinand in poală singurul suflet din casă: MacBook-ul de 2.0 GHz. Mi-am luat MacBook ca să nu-mi reproşez că n-am deschis o carte de luni in şir. in fond, munca n-a omorat pe nimeni.
Amin!