Taifas cu Ştefan Iordache în odaia ţărănească 

Iată, au trecut ani mulţi… Din nefericire, uriaşul actor Ştefan Iordache s-a înălţat la Cer, nedrept de devreme, şi după atâta vreme eu ţin minte o mulţime de gânduri adânci, de trăiri profunde din timpul emisiunilor mele şi interviurilor cu Iordache. 
În casa renovată după regulile de casă ţărănească din comuna de pe malul Snagovului, Ştefan Iordache ţine morţiş să-mi arate pământul cu vie plantată de mâna lui în curte, apoi mă pofteşte să tăifăsuim în odaia doar cu trei pereţi plină de oltenisme, scăunele de lemn scunde, cu trei picioare, un cuptor de lut pentru pâine, o ladă de zestre bătrână de peste 100 de ani. Astfel, depănăm amintiri în faţa cănilor de ceramică oltenească: „Vezi, deşi am crescut în cartierul Rahova, eu simt curgerea sângelui oltenesc prin venele mele, în liceu îmi petreceam vacanţele în zona Calafatului, la rude, mă îngrăşam de atâta râs cu oltenii, şugubeţi şi cu gluma la ei tot timpul”. Îmi istoriseşte că unul din cei mai buni prieteni de-ai lui a fost Amza Pellea: „Într-o noapte, l-am sunat că se chinuia căţeluşa mea şi nu putea să nască, Amza a venit cu Dacia lui în zece minute, a demarat spre medicul veterinar şi ne-am întors abia în zori cu căţeluşa şi cu puii”. Gândurile i se urcă în nucul bătrân din curte, în timp ce mângâie un motan negru ţinut în poală, pisoiul preferat al tatălui. „Un prieten de neînlocuit a fost George Constantin, extraordinarul actor. Eu am obiceiul ca după spectacol, când a plecat toată lumea şi femeia de serviciu mătură printre scaune, să ies la marginea scenei şi să rostesc o replică din piesa acelei seri, simt că mă eliberez de personajul jucat, apoi merg pe străzile pustii ale miezului de noapte. Acasă mă apuc să repet rolul nou, cu repetiţie a doua zi, în vederea viitorului spectacol. Uneori mă împotmoleam în prinderea unor fineţuri din replicile piesei noi. Îi dădeam telefon la 3 noaptea lui George Constantin, se îmbrăca în grabă şi venea la mine pentru discuţia până dimineaţa despre viitorul personaj al meu”! Îmi arată în curte un Jeep modelul din al Doilea Război Mondial. „A fost hachiţa mea. Am pensie de râsul curcilor, noroc că mă solicită diverse teatre, mai vând din cele 73 de tablouri de Tonitza, lăsate de unchiul nevesti-mi, Mihaela Tonitza”! Ştefan Iordache surâde trist: „Mi-am făcut şi cruce în cimitirul comunei, sunt primul din distribuţia de pe cruce, vreau să crească iarbă românească pe pieptul meu, să mă calce talpă de român!”.