Talent la motivaţii

E un talent să afli motivaţii de a merge mai departe, când toţi spun că n-are rost, că insişti într-o cauză pierdută.

În unele epoci sociale, talentul la motivaţii e mult peste talentele tradiţionale. Oamenii foarte determinaţi în tot ce fac nu-s motivaţi doar biologic, de la natură. Pe vremea când eram reporter la revista "Viaţa Studenţească", le-am luat interviuri mai multor personalităţi, din afara lumii artistice, ca să înţeleg ce motive stau la construcţia unor cariere în domenii care pe mine mă lăsau indiferent.

Eram reporter, dar şi student la Filologie şi pentru că în facultate nu căpătam niciodată explicaţia necesarului la cele mai multe dintre cursurile şi seminarele din programă, m-am folosit de oportunităţile muncii de angajat într-o redacţie ca să-mi constitui singur câteva lecţii despre motivaţii vitale luând interviuri "la vârf". Redacţia plătea deplasările, hotelul, aveam un salariu şi o diurnă, mai mult de atât ce puteam să-i cer norocului, ca să purced la un învăţat cu direcţie şi cu finalitate? Am publicat zeci de interviuri cu oameni realizaţi în domenii foarte diferite şi în toate ideea de boltă era motivaţia.

Uneori, eram chiar necuviincios, pentru că îi întrebam pe ingineri ce plăceri poţi avea făcând inginerie la o hidrocentrală sau pe un şef de şantier ce înseamnă satisfacţia muncii într-un regim de condamnat la o viaţă de baracă. Ne-artiştii erau hotărât mai convingători în definiţia motivaţiei decât artiştii. Maiştrii ingineri, profesorii, muncitorii de înaltă calificare veneau cu argumente de ordin personal, pe când artiştii - fiindcă în final am abordat şi câţiva creatori - apelau la fraze banale, valabile în toate artele.

Cel mai repede se tocesc şi se pierd motivaţiile. Marii oameni, nu talentul şi-l perfecţionează, ci motivaţiile. Talentul se împlineşte în consecinţă, pe măsură ce motivaţiile sunt tot mai limpezi şi mai puternice. Viitorul, despre care ni se vorbea tot timpul înainte de 1990, era o motivaţie de ordin colectiv. Era o diversiune ideologică. Dar şi diversiunea, când e mare şi pe termen lung, motivează mulţimile.

După 1990, cea mai puternică motivaţie am avut-o în călătorii. Nu spun chiar o prostie şi nu sunt cinic când afirm că plecările au fost cel mai elocvent mod de a-mi dovedi dragostea pentru patrie şi neam.

Plecările au fost o motivaţie fundamentală, pentru mai multe milioane de români. Am călătorit câţiva ani într-o frenezie vecină cu religiozitatea, pentru a-mi cunoaşte şi descoperi motivaţiile într-un timp despre care nu ştiam nimic. Le-am aflat cu un ceas mai devreme decât majoritatea colegilor de generaţie şi m-am salvat profesional, muncind "ca în Occident", cu patimă, nu pentru câştig, ci pentru a-mi redefini şi măsura motivele de a munci. Diferenţa a fost la adresă. N-am mai muncit pentru societate, doar pentru familie.

De aici încolo începe de fapt discuţia despre motivaţii. De la faptul că nu am mai fost un constructor al socialismului şi un membru al unui colectiv de oameni ai muncii. Societatea nu ne mai motivează, salvarea e în motivele de viaţă şi muncă născând în familie.