Ţară multilateral dezvoltată aiurea

Ceauşescu a avut un vis socio-economic. Se făcea că Romănia devenea, la sfărşitul cincinalului 1990-1995, din ţară in curs de dezvoltare, o societate socialistă multilateral dezvoltată. N-a mai apucat să-l implinească, dar in anii 2000 visul e pe cale să devină realitate.

Dacă ne uităm la inflaţia şi dobănzile dintr-o singură cifră, la ratingul investiţional şi la calificativul de economie de piaţă funcţională, se poate trage concluzia că performanţele recente ne fac să ne asemănăm din ce in ce mai mult cu statele dezvoltate. Ce păcat că balanţa de plăţi, care nu minte niciodată, ne apropie de lumea a treia!

Cu alte cuvinte, indubitabilii paşi inainte făcuţi de ţara noastră la acest inceput de mileniu le arată străinilor redresări, recuperări şi recorduri - cei 3R care au dus Romănia in UE.

Garanţia peremptorie a devenirii dintr-o ţară emergentă intr-una dezvoltată. Din nefericire insă, structura exporturilor şi nivelul de trai sunt prea puţin schimbate faţă de acum trei cincinale. Intreprinderile, rebotezate companii, sunt la limita rentabilităţii, la fel ca-n vremea comunismului. Şi tot la fel ca atunci, oamenii au ajuns la limita suportabilităţii. De asta s-au moştenit scutirile de taxe şi comerţul la negru.

Vorbeam de lumea a treia: state măcinate de un nivel de trai scăzut, supraindatorare, importuri de mărfuri prelucrate la preţuri inalte, exporturi de materii prime la preţuri joase. Există şi la noi aceste simptome?

Păi la un deficit de cont curent de peste 10% din PIB n-au ajuns anul trecut decăt bulgarii, letonii, estonienii şi lituanienii. Ultimii ies din calcul, fiindcă nu corespund modelului nici din punctul de vedere al nivelului de trai, nici al importului de bunuri - ei achiziţionează tehnologie. In schimb, la noi şi la bulgari puterea de cumpărare redusă e substituită de atotputernicul credit de consum. Iată că putem fi imprumutaţi şi fără garanţia statului, dacă a venit vremea ca Romănia să se transforme intr-o piaţă de desfacere pentru mărfuri străine.

Pe partea cealaltă, dacă tot am ajuns să nu mai fabricăm nimic la noi in ţară, ce "materie primă" avem din belşug? Doar forţa de muncă. Indiferent că o exportăm individ cu individ ori că o oferim in löhn, tot la preţuri modice e plătită.

Mai rămăne o singură problemă de abordat, din cele care definesc starea de lume a treia. La o datorie externă de 15-16 miliarde de dolari, Ceauşescu infiera cu mănie proletară capitalul financiar-bancar, "instrument al politicii imperialiste şi neocolonialiste a marilor monopoluri şi societăţi transnaţionale". Acum, la 30 miliarde de euro, se zice doar că datoria noastră este mică faţă de a altora, chiar dacă - la fel ca pe timpul marelui cărmaci - ea sporeşte mult mai rapid decăt exporturile. Fabricile noastre, şi cele bune şi cele proaste, mai sunt interesante doar in măsura in care se transformă in depozite pentru importuri sau, mai rău, dacă li se vănd utilajele la fiare vechi şi terenul parcelă cu parcelă.

Romănii cer pe business-urile lor mai mulţi bani decăt fac. Cred că-i pot păcăli pe străini prezentănd nişte cifre de afaceri care n-ar mai arăta la fel de bine fără sprijinul economiei subterane şi al tranzacţiilor in interiorul cartelurilor. Dar străinii nu se lasă inşelaţi: ei investesc puţin in economia reală, preferă să finanţeze preponderent importurile romănilor, in mare parte din ţările lor de origine. Străinii aşteaptă. Pe o datorie externă care se umflă şi se tot umflă, la un moment dat se va pune iarăşi problema capacităţii de plată. Şi atunci, in loc să achiziţioneze la suprapreţ, vor lua ce vor, la preţ de nimic, ca-n Coreea de Sud. asta da neocolonialism şi imperialism.