Taxa pe talent

"Oamenii liberi sunt de fapt foarte ocupati". Asta imi spunea zilele trecute un amic, trecut prin teribila incercare de a gasi un om pentru un post de creatie intr-o agentie. El mi-a povestit cum unul dintre aplicanti a gasit cu greu cateva ore libere, la o saptamana dupa ce l-a contactat pentru o proba.Iar dezamagirea a fost completata de pretentiile financiare ale petentului, inainte ca angajatorul sa se poata lamuri daca si face banii. E o problema grava, cu deosebire in Bucuresti. Oficial, somajul e de cateva procente (in jur de cinci). Neoficial, 10-20 la suta dintre oameni au si o alta activitate in afara de cea pentru care sunt remunerati pe cartea de munca. Cei care chiar stiu sa se descurce intr-un domeniu valoreaza greutatea in aur, si o si obtin, sub forma de diverse pachete de avantaje, folosite ca nada, atunci cand sunt furati de o firma la alta. Iar piata muncii e in crestere valorica mai sustinuta decat PIB-ul. "Cand am inceput activitatea asta", imi marturisea un manager din asigurari, "gaseai oameni de foarte buna conditie, cu studii economice si talent. Toti acceptau bani putini in schimbul unei perspective de crestere. Dar asta era pe la inceputul anilor ’90 - acum nivelul de educatie a celor care aplica pentru slujba asta a scazut. In plus, toti vor salariul maxim din prima zi, fara sa-ti si aduca un numar de contracte care sa justifice banii".

Salariile in domeniile aflate in expansiune si in care talentul individual al angajatilor e important au explodat in ultimii patru-cinci ani. In unele cazuri, se apropie de cele occidentale. Companiile de publicitate au experimentat cresteri de 100-500 la suta in perioada asta, doar ca sa-si pastreze cei mai buni angajati. In media s-au vazut cresteri mai mici, dar oricum peste media din zona privata. Si, la fel ca in America, veniturile clasei manageriale s-au distantat masiv fata de cele ale angajatului. Multi patroni au inceput sa plateasca top-managerului o portiune din profitul de dinainte de taxe, tocmai pentru a-l incuraja sa creasca afacerea (sau sa scada costurile, dupa gust si pricepere).

Departamentele de vanzari in schimb, dupa un boom pe la sfarsitul anilor ’90, si-au vazut veniturile limitate. Explicatia e simpla: succesul. Multe afaceri care au crescut masiv n-au mai putut mentine procentul din suma vanzarilor pe care il acordau angajatilor din acest departament - acestia ar fi fost scandalos de bine platiti fata de restul! Si ganditi-va la diferente nu de sute, ci de mii de dolari pe semestru, cateodata peste zece mii la capatul unui an...

Pe de alta parte, problema angajatilor e probabil cea mai mare amenintare la adresa cresterii economice a business-ului privat. Talentul, cat l-a produs Romania in ultimii zece ani, are prostul obicei de a se exporta singur, cu familie, catel si purcel. Un manager de succes la noi are mari sanse sa fie un manager de succes peste tot in lume. La fel si un programator, art director, chiar si un electrician...

Iar plecarea acestor oameni nu vine din faptul ca n-au slujbe aici, ci e datorata ob-sesiei statului roman de a aplatiza cat mai mult veniturile. Talentul, priceperea, competenta sunt greu de gasit la noi pentru ca sunt aproape imposibil de pastrat la pretul corect. Taxele pe salariile mari ale acestor unor oameni sunt cea mai sigura metoda de a-i pune pe fuga. Si, din nefericire, in economia postindustriala ei fac averea unei natiuni. Masurabila in idei, si nu in lovituri de tarnacop.