Teama de a pierde dragostea

 „Este firesc ca dragostei să i se asocieze atât un sentiment de nelinişte, cât şi o nevoie de eternizare. Este neliniştea ca nu cumva starea la care te-ai înălţat să nu înceteze. Astfel, în orice dragoste există întotdeauna o temere, chiar şi în momentele culminante, căci tocmai în aceste momente îndrăgostitului îi e totdeauna teamă că totul poate lua sfârşit, ceea ce îl face să întrebe necontenit, angoasat, neostenit: „O să mă iubeşti mereu?”, „N-o să te saturi de mine?”. (Julius Evola, Metafizica sexului, Ed. Humanitas)

Iată, vedem subliniată aici o „dorinţă” a îndrăgostiţilor, şi anume aceea de a rămâne mereu în starea de îndrăgostire, dar şi neliniştea justificată că dragostea poate fi pierdută, atâta vreme cât celălalt nu te mai iubeşte, se satură de tine, pleacă, te trădează sau dispare. Ceea ce găsesc îndrăgostiţii în momentele „culminante”, cum le spune Julius Evola, este „starea de dragoste”, iar o stare nu este eternă şi raţiunea ştie aceasta. Starea de îndrăgostire este chiar asta: o stare, o frântură, o clipă în care pătrunzi în lumea extazului, a frumuseţii, a binelui şi-a încrederii absolute în iubire.

În acea clipă, cei doi devin unul, iar ceea ce vor cu nesaţ să reţină ei este tocmai unitatea, sentimentul împlinirii, al întregirii celor două jumătăţi care refac întregul prin dragoste. Neliniştea pare a fi structural agăţată de dragoste şi nu doar pare, ci este, aşa cum o dovedeşte experienţa dragostei. Ceea ce nu vor să vadă, să ştie, să înţeleagă ori să cunoască îndrăgostiţii nu este atât legat de pierderea pe care o pot suferi prin sfârşitul impus de celălalt, prin sfârşitul întâlnirii cu propria fiinţă, prin absenţa iubirii partenerului... Ei nu vor să ştie deloc despre posibilitatea ca ei înşişi să întrerupă legătura cu sentimentul „continuu” (acest sentiment este imposibil pentru un om obişnuit) al dragostei. Ei nu se gândesc deloc la propria fugă de dragoste, nici la întreruperea firească, spontană sau aparent accidentală a sentimentului în ei înşişi, dar asociază această ruptură cu plecarea, trădarea sau fuga celuilalt.

Am auzit adesea oameni maturi, adulţi şi chiar vârstnici declarând cu sinceritate: „Nu ştiu dacă eu am iubit pe cineva. Cred că nu pot să iubesc!”. Desigur, astfel de cuvinte nu sunt altceva decât cuvinte, care descriu tot o „stare”, dar – cu siguranţă – una îndepărtată de starea de dragoste, de momentele în care ei au găsit starea de dragoste în braţele sau în apropierea altei fiinţe. Toţi oamenii, chiar şi cei mai decăzuţi sau ticăloşi dintre ei, au într-o viaţă întreagă momente pasionale, fantastice de trăire a dragostei, momente în care depăşesc stările profane, corporale şi ating frumuseţea fiinţei ascunse în umbra trupului. Chiar şi sexualitatea sau – poate – în special sexuali­tatea poate purta sufletul pe aripi nemaivăzute, dar asta se întâmplă fugar, asta-i cu adevărat „o stare divină”, ce curge vulcanic într-un om, uneori prea raţional, alteori vulgar, uneori plictisit sau dezamăgit şi adesea incapabil să repete experienţa transcedenţei prin sexualitate sau iubire pentru altă fiinţă.

Expresia „Eu nu cred că pot să iubesc” sau „Eu n-am iubit niciodată” nu-i decât o declaraţie, ce se sprijină pe uitare, nu pe realitate. Iubirea nu-i un continuum. Dragostea nu stă nemişcată, în forma extazului, a bucuriei, a frumuseţii şi a fantasticului existenţial pe care-l expe­rimentăm în uniunea noastră cu altul. Dragostea-i „o stare”. Un moment în care ni se deschid aripile şi ne intuim pe noi înşine în prezenţa uluioare a divinului, umbrit altfel de hachiţele, urcuşurile, meandrele şi durerile omului din noi. Toţi oamenii iubesc măcar o dată în viaţă şi, când spun asta, spun că toţi oamenii se întâlnesc cu ei înşişi în clipa întâlnirii trascedentale (a dragostei) cu altul. Când spui „n-am iubit niciodată” descrii doar propria  scufundare de moment în experienţa umană, dar şi aceasta-i o clipă. Memoria îţi joacă feste, asta-i tot.

Dar o măruntă conştientizare a bucuriei de-o clipă prin dragoste, prin uniunea sexu­ală, care-a depăşit uniunea profană, poate fi chiar miraculosul moment în care omul acceptă prezenţa dragostei în experienţa vieţii sale. În plus, simpla amintire a clipei de iubire are puterea extraordinară de a atrage sufletul spre retrăire, ca şi cum este îndeajuns să-ţi aminteşti de iubire, să o recunoşti în suflet şi în gând pentru ca ea să păşească din nou în experienţa ta. şi atunci poţi înţelege că iubirea nu depinde de altul, pericolul nu constă în trădarea sau plecarea celuilalt, cât în căderea ta din starea de iubire sau, mai bine spus, în imposibilitatea de a-ţi aminti că iubirea este o stare, pe care o poţi regăsi, fie şi numai amintindu-ţi că ai trăit-o!