Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Ar fi o eroare să continuăm a diminua – prin politica de stat – ponderea capitalului autohton în sectorul bancar. Ai spune că regulile jocului în UE, „the single market” (piaţa unică), impun restricţii majore în acest câmp, ceea ce este adevărat. Dar o asemenea constatare nu anulează observaţia privind origini ale vulnerabilităţilor. Se poate astfel vinde un pachet minoritar la CEC şi banii obţinuţi să fie utilizaţi pentru capitalizarea suplimentară a Băncii. În acest fel nu am împovăra bugetul public. Dacă s-ar ţine cont de lecţiile crizei, Comisia Europeană ar trebui să fie de acord cu o creştere a capitalizării CEC din fonduri europene. Argumentul că astfel ar fi încălcată legea concurenţei (ca şi cea a ajutorului de stat) mi se pare netemeinic.
În fond, cele mai multe bănci ce operează în România au primit asistenţă directă, sau indirectă, de la guvernele ţărilor unde au sediul şi, în plus, când pieţele sunt încă toropite şi nu există apetit pentru creditare, pentru co-finanţarea fondurilor europene, a refuza României valorificarea unei pârghii importante, nu are sens. Aş transforma Eximbank într-o bancă de export şi dezvoltare, care să sprijine exporturile, finanţarea de proiecte publice. Unii ar spune că de vreme ce capitalul străin este atât de dominant în numeroase sectoare industriale nu are rost să ne îngrijim de aspectul finanţării. Este numai parţial valabil acest raţionament, cel puţin dacă îl judecăm prin prisma avantajului de a avea o pondere mai însemnată a capitalului autohton în producţia industrială şi de servicii industriale.
Dialogul cu FMI şi ceilalţi ar trebui să judece care sunt posibilităţile ca, în condiţiile actuale şi cele probabile, alocarea resurselor să fie mai mult orientată către sectoare de bunuri exportabile şi care pot concura importuri (tradeables). Un minus al modelului de creştere din anii trecut a fost mărimea investiţiilor în sectoare non-tradeables în condiţiile liberalizării pieţelor financiare. Această situaţie diferenţiază România de Slovacia, Cehia, Polonia şi o aseamănă cu Bulgaria, Letonia şi Lituania. Chiar dacă acordul cu FMI va fi de natură preventivă, care să încorseteze posibile derapaje de politică economică, gama de probleme abordate justifică o extindere şi la chestiuni precum cea menţionată mai înainte. Este bine să luptăm împotriva deficitelor cvasi-fiscale, a jafului din unele întreprinderi de stat, să avem o reformă a salarizării şi sistemului de pensii, etc.
Dar, nu este suficient dacă vrem să ajutăm ca economia să atingă un potenţial de creştere durabilă care să revină la 5%. Are nevoie România de o politică industrială care să favorizeze orientarea resurselor către sectoare de tradeables? Opinia mea este că da, dacă avem în vedere „de-leveraging-ul” din industria bancară, creşterea costului creditului pe plan internaţional, reorientarea investiţiilor către Asia, deficitul de convergenţă în UE, etc. Când lideri ai Uniunii vorbesc despre nevoia unui „Pact pentru Competitivitate”, când agenda Europa 2020 vorbeşte explicit despre o politică industrială a UE, merită să se discute despre acest aspect şi la Bucureşti. Flexibilizarea pieţei muncii şi privatizarea unor întreprinderi, nu sunt suficiente din acest punct de vedere.
Şi dacă vorbim despre fonduri europene şi alte resurse disponibile (de pildă credite de la BEI), ar trebui ca FMI şi, mai ales, Comisia, să accepte un deficit al bugetului consolidat mai mare în măsura în care toţi banii merg spre investiţii productive, către dezvoltare. Logica ar fi: dacă avem consolidare fiscală prin restructurarea cheltuielilor permanente creşterea deficitului bugetar prin investiţii productive (finanţate pe termen lung) are sens.
Ar trebui să se discute şi despre modul în care „semestrul economic”, ca instrument de coordonare a bugetelor şi a politicilor economice în UE, va fi gândit de către autorităţile de la Bucureşti.
Citește pe Antena3.ro
