Tentatia adjectivelor

Sa stai si sa-i privesti in ochi, sa ai timp si rabdare. Mult timp, multa rabdare.

Sa stai si sa-i privesti in ochi, sa ai timp si rabdare. Mult timp, multa rabdare. Priviri de un senin grotesc, clare, albe, netulburate de nici o adiere a indoielii, de nici o umbra a vreunei dileme, de nici un fel de semn al inspiratiei sau al inteligentei. Priviri in care se oglindeste burta, matul si mai departe, mergand pe firescul conditiei umane, vezi ce se intampla in spatele lor la semiinaltime, sau poate la inaltimea aspiratiilor ce-i poarta prin viata, inaltime ce se injumatateste invariabil in fiecare dimineata dupa cafea...

Priviri de o transparenta nefireasca, sticloase, prea apropiate de eternitatea nefiintei, expresive ca un perete alb proaspat zugravit.

Inutila e incercarea de a le surprinde privirea sau macar o emotie de orice fel in privirea ce ar trebui sa se gaseasca in spatele privirii. Greu, tare greu sa le prinzi privirea si aberanta incercarea de a gasi un suport, o... ceva, orice in ea, pe care sa reazemi o speranta cat de mica sau pe care sa-ti sprijini propria privire, indoielile, nevoia de a sti, de a vedea ca esti ascultat, aprobat sau nu, inteles, protejat astfel... Nu exista nimic in spatele acelor ochi mult prea apropiati si prea in fruntea fruntii si nu e necesar un efort prea mare pentru a le vedea radacina firului de par ce le creste incetisor pe ceafa.

Ma agat cu disperare si nu renunt la evidenta inutilitate a cuvintelor ce ar trebui sa inlantuie lungul sir de fapte si vorbe din dictionarul cuvintelor ce ne definesc si alcatuiesc viata.

Altfel, privind la mult prea fidela noastra oglinda, la clasa-casta a politicienilor nostri, e ingrozitor de greu sa nu-ti amintesti si sa nu valorizezi toate acele cuvinte ale limbii romane ce dau savoare oboarelor si carciumilor obscure, dar care, din nefericire, mai ales acum mai mult ca oricand parca, ne umilesc limba si injosesc discursurile publice transferate mai apoi in tot ce inseamna media.

O conversatie, o fraza, un speech in care isi fac loc adjectivele se transforma automat in altceva si nu e deloc de bine acel ceva, e trist si inrobitor. Te desfiinteaza ca om reducandu-te la conditia matului de porc in care ne infasuram visele de sarbatori...

Stiu insa cu siguranta ca, avand ca subiect clasa noastra politica, as reusi sa nu repet doua-trei zile nici un adjectiv, nici o expresie (ba as mai inventa cu bucurie inca alte cateva...). Tentant, tare tentant... N-as repeta nimic, nimic din ceea ce umple gura rasfatatilor sortii, atat de mediatizatii politicieni, dar din nefericire nu numai pe-a lor...
Cum sa rezisti tentatiei, pentru ce?!
Atat de greu cantaresc aceste 21 de grame uneori...