Teoria aşteptărilor iraţionale

Guvernatorul Isărescu a declarat recent că există o dimensiune mediatică a crizei, ce nu trebuie neglijată şi că "înainte de a ieşi din această criză, noi, românii, trebuie să ieşim cu criza din capul nostru".

Premierul Boc completează terapia pozitivistă iniţiată de guvernator, spunând că el vede partea plină a paharului: "Începând cu lunile martie şi aprilie, se întrevăd semne de redresare economică, care îmi dau speranţa că ceea ce facem este bine". Iar vicepremierul Nica supralicitează, cerând o reconsiderare a măsurilor luate "forţat" în urma acordului cu FMI, dacă acestea se menţin.

Isărescu are dreptate atunci când zice că ro-mânii trebuie să-şi scoată criza din cap. Căci nu criza a băgat România în procedura de deficit bugetar excesiv, după cum subliniază CE, ci derapajul semnificativ din domeniul cheltuielilor publice, în special cele cu salariile bugetarilor şi pensiile. Deci iresponsabilitatea politicienilor, care au cumpărat voturi cu majorări de venituri, a fost cauza ce a luat prin surprindere inclusiv banca centrală, care în aprilie 2008 nu credea în pericolul de a avea un deficit bugetar mai mare de 3% din PIB, în iunie discuta despre "şansa" unuia mai mic de 2%, iar în septembrie încă îşi exprima speranţa că ne vom plasa sub limita de risc de trei procente...

Iar cei care tot lasă să se înţeleagă că presa amplifică criza uită să amintească de importul de imagine care o atenuează. Ei nu pomenesc nimic de faptul că influenţa acordului cu FMI este pur psihologică. Fiindcă Fondul nu ne-a dat bani de cheltuială, ci ne-a împrumutat resurse doar pentru a arăta agenţiilor de rating şi investitorilor că avem bani, deci nu suntem faliţi. Doză de optimism ce urmează să se estompeze în lipsa măsurilor de reformă structurală.

E mai simplu să vorbeşti de restructurare, decât să o faci. Din acest motiv se umblă la resorturile psihologice ale publicului. Criza e tratată cu aceleaşi "pilule" precum inflaţia. Adică, în loc să se acţioneze asupra cauzei inflaţiei - expansiunea ofertei de bani, se managerizează efectul - anticipaţiile românilor. Ţintirea inflaţiei şi denominarea leului reprezintă două tentative de a abate atenţia publicului de la un adevăr valabil de două decenii: politicienii au rămas cu robinetul de bani deschis. Şi ca dovadă că tăierea zerourilor din coada leului n-a constituit vreo garanţie împotriva inflaţiei viitoare, România a ajuns, din nou, în aprilie 2009, să fie cea mai inflaţionistă ţară din UE.

Wim Duisenberg - primul preşedinte al Băncii Centrale Europene - obişnuia să spună că "menţinerea unei rate a inflaţiei scăzute şi stabile reprezintă cea mai bună contribuţie pe care politica monetară o poate aduce pentru susţinerea creşterii economice şi stimularea creării de noi locuri de muncă". Tot el avertiza că "banca centrală trebuie protejată de preocupările şi influenţele politicianiste pe termen scurt", fiindcă "tentaţia politicienilor de a recurge la măsuri monetare care să aducă rezolvări temporare pe seama afectării perspectivelor economice pe termen lung este tot timpul prezentă". Fapt cu care guvernatorul Isărescu e de acord, din moment ce afirmă că: "Decidenţii de politică economică pregătesc dezechilibrele pe termen lung prin devieri de la obiectivele sănătoase. Desigur, când se abat de la acestea, pentru rezolvarea unor probleme pe termen scurt, de exemplu cele electorale".

Aşadar, este criză pentru că se vorbeşte prea mult de ea? Într-o anumită măsură, da. Nu criza e principalul motiv pentru ceea ce ni se întâmplă rău în momentul de faţă, ci iresponsabilitatea clasei politice.