Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Un prieten din străinătate mi-a trimis un DVD editat de o societate cinegetică privată. Un DVD menit să facă reclamă vânătorii în ţarcurile câtorva provincii hispanice. Despre vânătoarea din acele filme voi scrie altcândva. Asta nu fiindcă panica din ochii sălbăticiunilor masacrate - cerbi, mistreţi, mufloni şi vulpi nu ar merita, spre luare aminte, nenumărate pagini, ci fiindcă, mai mult decât chipurile patrupedelor, din acele imagini mi-au vorbit chipurile oamenilor.
Filmele cu pricina ilustrau opulente partide cinegetice cu mult sânge - şi cu foarte mult "sânge albastru", european. Şi, dacă atunci când le-am văzut nu m-am grabit să scriu, a fost fiindcă tocmai detaliile acelor tablouri mortale, cu învingători cunoscuţi dinainte, îmi paralizaseră dorinţa "dezvăluirii" critice. Reţinerea mea avusese o logică elementară: demersul jurnalistic ar fi fost inutil, fiindcă în viaţa acelui soi de oameni prostia nu era un accident. Ea era viaţa însăşi, în întregul ei, în stilul ei. Iar stilul este omul. Omul, nu numai la vânătoare. Mai ales nu la vânătoare. Mă convinsesem - graţie acelor personaje echipate şi înarmate - despre falsul proverbului cu piatra aruncată de un prost şi cu cei zece deştepţi ineficienţi. Adevărul era exact pe dos: zeci, sute, mii de proşti aruncă "pietrele" şi un deştept, doi, câţiva... nu le pot scoate. E drept că proştii cu pricina, uneori aruncă gloanţe sau echivalentele lor, mult mai mortale.
Vizionând filmele, adevărata faţă a vânătorii îmi păruse hidoasă. Mă înşelasem: hidoasă nu era faţa vânătorii, ci feţele. Şi nu cele care se vedeau lipite de lunete şi de ţevile carabinelor, ci cele de "dincolo". Dincolo de obrazurile fine, de mustăţile de muschetar, de maşinile 4x4. Feţele de dincolo de "hotare". Privite separat, ele mi-ar fi părut diferite. Adunate laolaltă - într-un tablou cinegetic "tradiţional" - ele se asemănau izbitor.
Despre vidul bărbătesc al "marilor vânători" am scris nu o dată. Şi iarăşi am greşit: vidul absoarbe, este însetat de a fi umplut, uneori chiar cu ceva bun. Rectific aşadar: "dincolo" nu e vidul, ci hăul bărbătesc. Iar hăul presupune doar cădere, un permanet şi obligatoriu "mai jos". Căci, trebuie spus: în materie de abis, aceşti oameni sunt mereu gata de noi performanţe, cele făcute cu puşca printre patrupedele semidomesticite fiind doar vârful aisbergului. Iar colţii, coarnele, blănurile necuvântătoarelor sunt doar mărunte trofee convenţionale, fiindcă adevăratul lor trofeu este altul. Este unul pe care îl omoară zilnic, câte puţin, cu o armă cruntă, mai eficientă decât toate: banul. Iar mortăciunea care le va împodobi panoplia într-o prea târzie zi, nu este alta decât Pământul.
Despre urâţenia uciderii animalelor în ţarcurile hispanice nu voi scrie acum. Problema gravă este în "ţarcul" Terra. Acum, înăuntrul acestuia se află prinşi într-o încercuire fără scăpare toţi semenii mei: cei foarte asemănători şi cei aparent diferiţi, înveşmântaţi în blănuri, pene, solzi ori diafane membrane, adăpostiţi de ape, cer şi păduri. şi nu e greu să observ că "vânătorii" sunt cam aceiaşi. Doar că, în funcţie de "vânat", recuzita lor mortală este mereu alta.
Prostituata Mina - personaj făurit de Romain Gary - mărturisea că nu putea judeca oamenii după cum se poartă atunci când sunt dezbrăcaţi. Citind, m-am grăbit să judec: avea dreptate femeia, în acele momente "intime" oamenii sunt jalnici - mi-am spus. Mina însă mi-a tăiat elanul, explicând: "fiindcă pentru marile escrocherii ei se îmbracă întotdeauna elegant". Într-adevăr, pentru ele ei se îmbracă luxos, înveşmântându-le şi pe acestea în straie lucitoare: progres, civilizaţie, investiţii, infrastuctură, locuri de muncă...
La ceasul prezent, arabilul fertil al Terrei scade anual cu o rată egală cu suprafeţele Belgiei şi Olandei la un loc. Prin investiţii: aeroporturi, drumuri, clădiri. Industriile lemnului reduc pădurile cu echivalentul a două terenuri de fotbal pe secundă. Şi pe unele, şi pe altele - cât vor mai rămâne - încălzirea globală le poate transforma în amintire. Printre marii vânători - mari, faţă de ce şi cine? - n-am văzut vreun genial sculptor, un bun scriitor, un virtuoz al viorii ori pe vreun pictor vestit. Adică, n-am văzut "oameni mari", deşi erau acolo oameni pentru care doar mărimea contează: a contului, a proprietăţii, a trofeului de vânătoare. Erau acolo limitaţii fără limite, acei ignoranţi harnici pentru care Pământul nu e decât o rentabilă experienţă de nomad. Cei care strivesc mereu "corola de minuni a lumii", rentabilizând-o, calculând cât pot scoate pe ce a mai rămas din ea. Cotidian, din adevărul acestor inşi, la public nu ajunge nimic. Trăind pe avioane, pe iahturi, în automobile, birouri şi vile cu gard electrificat, ei nu sunt decât o imagine lucioasă, făcătură dictată vreunei reviste ori post tv, specializate în "chirurgie estetică".
Vânătorile nu se pot face însă în acele locuri ascunse. De aceea, dincolo de suferinţa sălbăticiunilor, ele au un paradoxal merit: arată adevăratul chip al "oamenilor importanţi", al celor care, deşi măsoară totul, sunt fără de măsură în toate. Iar sângele, curgând gârlă din remorci cu sute de cerbi, mistreţi şi mufloni asasinaţi, nu e decât dovada că acolo unde nu e bun simţ, legile sunt neputincioase. Întâmplător, un astfel de loc este şi România.
