The show must go on?

Desi dl Tariceanu a luat decizia corecta, comportandu-se ca un om politic adevarat, aproape nimeni nu l-a crutat. Paradoxal, cele mai dure reprosuri i-au fost aduse de persoane pe care le puteai crede apropiate si loiale premierului. Oameni care ii datoreaza locul ocupat in Parlament sau in guvern.

Un coregraf celebru pregateste, muncind din greu, un nou spectacol. Dar nu unul oarecare, ci chiar spectacolul vietii lui. Face infarct, situatie in care tot ce gandise pana atunci, tot ce si-a dorit, ba chiar si ce apucase sa monteze s-a dus naibii. Ajuns in fata mortii, artistul invinge omul, drept pentru care coregraful alege sa puna in scena propria moarte.

De cand suntem prinsi intre febra anticipatelor si dezastrul inundatiilor, imi vin in minte imagini din "All That Jazz". Exista multe asemanari intre acest film minunat, realizat de Bob Fosse, si ce se petrece acum in filmul realitatii romanesti. In regie colectiva se monta de zor un spectacol al apoteozei puterii politice. Actori principali, secundari si figuranti repetau zilnic partitura coregrafica a alegerilor anticipate. Unii, care nu au apucat sa intre in Parlament, se asezasera deja la usa. Altii, care nu au ajuns inca ministri, isi calculau cu ardoare sansele. Fericirea li se citea pe chip.

Inundatiile au echivalat cu infarctul coregrafului din "All That Jazz". Tot ce parea atat de bine pregatit, de bine pus la punct devenea, in functie de cotele apelor dezlantuite, inutil. Iar aici, in acest punct, o scena din film devine emblematica pentru multi dintre politicienii nostri.

In timp ce coregraful era operat la inima, producatorii spectacolului socoteau de zor ce sanse ar mai avea sa castige bani, daca artistul supravietuieste operatiei, sau cat de mari vor fi pierderile, daca acesta moare. Fireste ca nimeni nu se gandea la coregraf ca atare.

Aceasta scena, absolut memorabila, poate fi suprapusa realitatii romanesti in doua variante. In prima varianta, cel operat pe inima poate fi Romania, o Romanie lovita de ape, cu mii de oameni ramasi fara case, fara nimic, o Romanie bantuita, deci, de suferinta. In timpul operatiei (calamitatilor), unii calculau de zor procentul teritoriului acoperit de ape, al caselor distruse, al mortilor. E mic, au strigat ei cu bucurie. Atat de mic, incat atentia acordata de presa a devenit prea mare si in egala masura vinovata de isterizarea populatiei. Prea multa emotie pentru un procent nesemnificativ. Atat de nesemnificativ, incat le-a venit inima la loc si celor care isi vedeau visele de marire inecate in apele Siretului. Colac peste pupaza, analistii si ziaristii de serviciu au preluat mesajul, multiplicandu-l catre popor. Dupa ei, operatia nu era la inima, ci la o unghie. Concluzia, "the show must go on", spectacolul anticipatelor trebuie sa mearga mai departe. Cu orice pret, cu orice risc. Nimeni nu a calculat efectele perverse ale "procentului" in ceea ce priveste solidaritatea cu napastuitii. La un procent asa de mic, oare cati au renuntat sa se mai implice, sa ajute?

In a doua varianta, pe masa de operatie il punem pe premier. Ca sa castige, producatorii si regizorii aveau nevoie de el mort din punct de vedere politic, adica demisionar. Ei bine, premierul a ales altceva, salvandu-si viitorul. Daca ar fi demisionat, ar fi fost singurul premier care si-ar fi lasat tara la greu. De asa ceva nimeni si nimic nu te mai scapa. Altfel spus, dl Tariceanu ar fi fost terminat ca om politic.

In definitiv, pentru ce solutie a optat primul-ministru? Pentru una dorita de majoritatea populatiei. A preferat sa dea prioritate unei probleme grave, din agenda publica, renuntand, deocamdata, la anticipate. Pe unii, decizia premierului i-a scos din minti, iar pe altii i-a distrus sufleteste. Adio Parlament, ministere, functii, ciolan. Asta pentru actorii secundari. Pentru vedete, nenorocirea e alta, procentul puterii. Cu o putere mica nu poti face tot ce-ti trece prin minte, nu-i asa? Gandul ca Vacaroiu si Nastase inca mai sunt presedintii Parlamentului provoaca insomnii.

Desi dl Tariceanu a luat decizia corecta, comportandu-se ca un om politic adevarat, aproape nimeni nu l-a crutat. Paradoxal, cele mai dure reprosuri i-au fost aduse de persoane pe care le puteai crede apropiate si loiale premierului. Oameni care ii datoreaza locul ocupat in Parlament sau in Guvern. Pana si un personaj controversat precum "Pinalti" s-a dat la premier. Stransi parca intr-un cor de cucuvele, dusmanii premierului ii fac cu ochiul dlui Stolojan: mai vino, draga, pe la noi, Stolo, nene. Fara sa se intrebe ce vor crede alegatorii despre aceasta revenire, pentru ca inca nu au uitat momentul lacrimogen al renuntarii, ce vor crede despre seful PNL, dl Tariceanu, despre liberali.

Atat de patimasi sa fie unii politicieni, incat sa nu le pese nici cat negru sub unghie de realitate, de ce spune majoritatea celor la care voiau sa se intoarca? Atat de orbi sa fie, incat sa nu vada ca aproape nimeni nu doreste sa asiste la spectacolul lor?

Iar cat despre cele intamplate in mod nemeritat dlui Tariceanu, intotdeauna mi-a fost teama de politicienii pentru care scopul scuza mijloacele. "All That Jazz" se incheie cu "Bye Bye Love…".