Timp omorat

In dupa-amiaza zilei de 18 octombrie 2001, la ora 13:30, m-am dus la Gara Basarab, unde sotia mea sosea cu un personal de Baragan, la 13:45.

Am notat toate astea intr-un carnet, intrucat eram in eroare: trenul sosea nu la 13:45, ci la 14:45, iar eu trebuia sa-mi omor cu ceva timpul. Daca timpul ar putea fi omorat cu un cutit ar fi simplu. Pentru cei mai multi oameni, un ceas irosit nu inseamna nimic. Nici eu nu-s atat de snob incat sa fac caz de fiecare minut care trece fara rost. Dar cand constientizezi momentul ca, iata, acum prapadesti un timp bun, fara sa-l poti umple cu o activitate placuta sau macar profitabila, minutele se scurg chinuitor. Si-n fiecare dintre ele e ascuns un repros. Am ucis primul minut notand in carnet ora la care ajunsesem pe peron si ora la care urma sa vina personalul. Se vede treaba ca nu l-am omorat de tot, fiindca vreo 15 secunde din el au mai chitcait si dupa ce am pus pixul in buzunar.

Primul gand asasin a fost sa dau o raita prin magazinele din preajma garii. Cand n-au ce face si asteapta sa treaca vremea, noua din zece oameni se zgaiesc la vitrinele unor magazine, pe care altfel le ignora, se uita ca hipnotizati la un aragaz, la niste robinete, la o gramada de cuie si prin cap li se vantura idei si sentimente pline de miez cum ar fi: "Io-te-te la aragazul asta, ce alb e!", "Ce de robinete!", "Bune cuie, lungi si cu floarea mare!".

In toate magazinele prin care m-am invartit, vanzatoarele omorau timpul in mod profesional. Leneveau in scaune si palavrageau. Nici nu-ti dadeai seama de crima care se infaptuia sub ochii tai. Unii ii fac de petrecanie timpului fara sa lase urme. Sunt criminali in serie, despre care nu se vorbeste, deoarece sunt foarte multi. Nenumarate crime nici nu sunt considerate ca atare, pentru ca ne-au intrat in obisnuinte. Unii ucid idei, altii prietenii, cat despre cei ce siluiesc si sugruma suflete, sa nu mai pomenim.

Dupa ce am iesit dintr-o frizerie, unde un tip gras si mustacios a invartit in mana un brici invitandu-ma sa iau loc, m-am intors pe peronul Garii Basarab ca un raufacator care revine la locul faptei, sperand sa fie remarcat de politisti, iar chinul sau interior sa afle in sfarsit o solutie, nu conteaza care.

Sunt situatii cand timpul agonizeaza si orice ai face nu vrea sa moara. Ba chiar incepe sa se dilate. Si jumatatea de ora care-ti ramane pana la sosirea trenului e mult mai mare ca jumatatea tocmai strangulata. Incepi sa crezi ca n-o sa-l dovedesti niciodata, ca se va lungi la infinit, ca pana la sfarsitul vietii tot asta vei face, vei astepta ceva pe un peron pustiu, intr-un veac ploios si mohorat, in care nimeni nu mai iese din casa, nehotarat si cu o privire ratacita, chinuindu-te sa impusti secundele rebele care se ivesc de peste tot, din ce in ce mai multe si mai labartate.

Au trecut de atunci trei ani, am pierdut o groaza de timp, stiu ca timpul pe care-l mai am de trait e masurat, dar ce pot sa fac?

Timpul pe care l-am omorat umbla acum pe urmele mele, sa ma omoare, si nimeni nu se scandalizeaza. In Gara de Nord, unde vin si pleaca accelerate si rapide, poate ca lucrurile ar fi mers altfel.