Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Ce puternică emoţie ! După aproape 40 de ani am în mână o carte pe care nu speram s-o mai pipăi vreodată. Titlul ei mi-a rămas înfipt adânc în memorie şi a săpat straşnic; titlul şi nişte vorbe imposibil de uitat. Păi ziceţi şi voi, cum să nu ţii minte asemenea vălmăşag de vocabule: “Ala, bala, /Portocala, / Ce-ai mâncat / De te-ai umflat ? / Şapte pite şi-un pitoi / Şi-un găvan de usturoi./ Tivisoc, Tivismoc,/ Hanţurile, / Danţurile, / Coconia, / Veselia,/ Zbengu la Maria”? Da, chiar aşa se cheamă culegerea de snoave - “Tivisoc şi Tivismoc - nenăscuţii feciori ai lui Păcală, năzdrăvanii năzdrăvanilor”, apărută în anul 1966. (Nume mai trăşuchiate nici că pomenisem, târziu însă, la Islaz, am întâlnit doi fraţi cu onomastică de basm: Fontel şi Ficel.) Drăcuşorii ăştia scornesc felurite isprăvi de demult, într-o limbă minunată, de neregăsit în rumeguşul lexical de azi. Personajele ? nişte pocitanii de oameni simpatice foc, deoarece “Amândoi priveau cruciş spre vârful nasului, având ochii la fel, stângu' verde, dreptu' căprui. Fără să fie cu gâturile sucite, feţele lor priveau spre ceafă. Picioarele, câte unu' scurt şi altu' mai lung, crescute pe dos: cele stângi pe dreapta, cele drepte pe stânga; cu labele una cu călcâiu' înainte. Mâinile crescute iar schimbat: dreptele la stânga şi stângile la dreapta, una mai lungă şi alta mai scurtă”. Ce mai, nascraconii, nu altceva, priviţi-i dară pe copertă stând împreunaţi peste umăr ! Râd cu gura până la urechi, cu căciulile de oaie împinse ştrengăreşte pe creştet şi îmbrăcaţi în cămeşoaiele ţărăneşti. Ehe, îi desenam pe unde apucam în copilărie, întindeam la iuţeală hârtia albă şi mă puneam să le recompun figurile râzăreţe. Şi mă umpleam de veselie citindu-le năzbâtiile. Sau de tristeţe, căci flăcăiandrii cu pricina şi-au găsit părintele taman la Vaideei, sat cu “câteva coşmelii acolo, cu oameni săraci, amărâţi”. Culmea, “Dintre toate uliţele, a lui taica Păcală era aşezată mai rău. Băgată într-o beucă, soarele nu-l vedeau răsărind decât la prânzu' ăl mic şi scăpăta înainte de chindie”. Of, sărmanii, cum mai sufeream la aflarea sărăciei lor lucii şi cum mă uscam de ciudă descoperind că lumea e împărţită în două felii nedrepte. Fiindcă, “Pe unde fusese câte-o luncă bună pentru bucate, un podgor bun de vii, un munte mai ales pentru păşunat, un vad potrivit de moară sau de pivă, le luaseră domnii, boierii şi călugării cu hapca. Îngrămădiseră aci la poalele muntelui sumedenie de mînăstiri şi schituri, pline-stup de călugări şi călugăriţe, trântori şi trântoriţe, care se-mbuibau din toate roadele pământului, fără să ridice un pai. Ba, pentru a avea poftă zdravănă de mâncare şi băutură, mai îngenuncheau din când în când în faţa icoanelor, făcând mătănii pentru iertarea păcatelor cititorilor. Nemaiajungându-le satele şi clăcaşii din plaiu' muntelui, au pus stăpânire, în silnicie, şi pe ogoarele rodoase de la câmp şi pe bălţile pescoase ale Dunării”. Astfel, îmi explic, acum, formarea mea în spiritul valorilor egalitarismului de stânga, empatia cu oropsiţii planetei. Fără să-mi dau seama atunci, iznoavele născocite de C.S. Nicolăescu-Plopşor mă însămânţau ideologic. Căutându-mi înapoi originile pornirilor anticapitaliste m-am desluşit definitiv, iată. Întâmplările cu deznădăjduiţi şi sate de câmpie m-au îndemnat de mic să-i dispreţuiesc pe popi şi pe boieri. Chiar, rânduielile sunt la fel, timpul nu le-a modificat deloc. Ca şi odinioară, “Sărăcia nu se vaită că nu găseşte stăpân. Numai stăpânii se plâng că nu găsesc slugi câte le trebuie”… D-aia vă zic, de vreţi să vă cunoaşteţi cu adevărat, cercetaţi-vă trecutul prin cărţile din care încolţitu-v-au ideile etice, politice, sociale, religioase şi estetice. Pe mine, Tivisoc şi Tivismoc m-au învăţat să iubesc limba română şi să-i detest pe guşaţi. De asemenea, am mai aflat şi că “Eu vreau să fiu şi să rămân rumân adevărat, slobod ca pasărea cerului. Să trăiesc cum îmi place şi unde-mi place mie, prin munca mea şi cu capu' meu. N-am nevoie să mă înfrupt din năduşeala altuia, nici să-mi croiesc bucurii din necazurile săracilor. Dar nici altu' să nu se îmbuibe din osteneala mea”. Definiţia “rumânului”, cam naţionalistă şi în răspăr cu europenismul actual, totuşi, explică aproape definitiv înălţările şi prăbuşirile neamului nostru. Traiul după bunul plac, după propriile rânduieli, şi inadecvarea pentru lucrul în echipă. Asemenea povestitorului, vă spun “Neică, neiculiţă, / Călare pe cobiliţă, / Am luat ţara-n lung şi-n lat / De la răsărit la scăpătat, / Şi de-aciia mai departe, / De la miazăzi la miazănoapte, / Multe-am văzut,/ Multe-am petrecut,/ Când ne-om întoarce,/ Dacă ne-om mai întoarce, vom mai povesti, dacă om mai avea ce”….
Citește pe Antena3.ro
