Totusi, nu despre arta e vorba

La Muzeul din Debreczen, in Sala Munkacsy, sunt expuse trei compozitii religioase ale pictorului, toate de foarte mari dimensiuni. Vizitatorilor li se atrage atentia ca aripa Muzeului, unde se gasesc acele panze gigantice, a fost cladita special pentru ele. In istoria artei, situatiile in care artistii au primit comenzi de tablouri uriase ce trebuiau sa stea pe un anume perete si numai acolo nu-s deloc rare. De asemenea, sunt frecvente si cazurile cand unor opere cu prezenta monumentala li s-au dedicat spatii de prezentare pe masura, de natura sa le evidentieze unicitatea.

Rene Magritte are un tablou infatisand o pipa, al carui titlu te pune serios pe ganduri. Lucrarea se cheama "Aceasta nu e o pipa". Dupa ce se consuma clipa de amuzament si de paradox, realizezi ca, intr-adevar, nu de o pipa e vorba, ci de reprezentarea ei bidimensionala. Dupa care mintea incepe sa divagheze, iar la unii oameni sa mearga foarte departe, spre relatia concret-abstract. Sau si mai incolo, spre relatia creatie umana - creatie divina.

Vom spune si noi ca, in acest articol, subiectul nu e pictura, ci atelierul artistului. De fapt, nu atelierul propriu-zis, ci situatia generala a unei culturi, in conjunctura economica a tarii.

Primul gand, atunci cand zici tablou, trimite la ceva ce poate fi luat sub brat, nu la conditia acestuia de obiect. Realizarea unei imagini pictate pe mai multi metri patrati, inainte de a fi o chestiune artistica, e o investitie de obiect si de loc de munca cerand o amenajare specifica. Daca suntem mai atenti la lumile in care au evoluat artistii nostri de seama si la casele unde si-au instalat sevaletul, intelegem de ce arta romaneasca nu se poate mandri cu compozitii ambitioase, in fata carora sa intarzie, mute de admiratie, valurile de turisti. Pictura e si cartonul de 30 x 40 cm, pe care-l duci de colo, colo, fara ca nimeni sa observe ca transporti ceva, dar si panza de 20 mp impastata gros si intinsa pe un sasiu cantarind, laolalta cu rama, sute de kilograme. Cele doua-trei panze de Aman, Mirea sau Grigorescu cu dimensiuni medii, pe care conditia noastra de romani neumblati prin lume le vede colosale, nu fac altceva decat sa ne aduca la realitatea culturala si economica a vremurilor in care Aman, Mirea si Grigorescu au indraznit, intr-o viata de om, doar una sau doua panze mai ambitioase.

Replica ar fi ca marile muzee sunt pline si de capodopere cat palma. Da, dar aceste mari muzee marcheaza net si celalalt pol, al operelor impozante ce dau seama de puterea, de bogatia si avanturile unor epoci istorice. Insusi Grigorescu nu avea unde si nici pentru cine sa angajeze compozitii mai mari, ca "Atacul de la Smardan". Artisticeste, ar fi fost in stare. Dar cine sa le comande si sa zideasca ateliere pentru ele? E destul sa punem fata in fata un catalog interbelic al Saloanelor Oficiale de la Paris cu catalogul Salonului nostru Oficial ca sa numaram deosebirile majore la teme, la preocupari stilistice si, in final, la dimensiuni. Europenii pictau centrul orasului, iar noi o tot tineam cu marginea satului. Multi imi vor spune: niciodata arta n-a fost neaparat o problema de marime; primul lucru care conteaza e calitatea.

In fapt, de cand e lumea, arta a fost si a ramas si o chestiune de impact dimensional, de enunt mandru al performantei spatiale. E bine sa cinstim ce avem, dar e si mai bine sa nu ne fudulim prea mult cu ce nu avem. Daca stim sa facem diferenta dintre gramajoara de bani si muntele de aur, putem fi siguri ca, si in arte, lumea va face mereu diferenta intre mult si putin.