Elena Udrea este pe litoral, că doar e vară şi cald. Alina Bica, ridicată din stradă, cu mascaţi, cu scandal, cu imagini dramatice, înţeleg că s-a angajat avocat pe undeva. Nu mai vorbeşte nimeni despre dosare, despre prejudicii, despre unde sunt banii, despre cum s-au furat ei. Aşteptam eu, aşa, ca persoană particulară, să văd nişte audituri la instituţiile pe care le-au condus oamenii ăştia. Nu s-a întâmplat nimic. E aproape un an de când au început anchetele, puţine dintre ele au ajuns la judecată. Şi tot aşa în cazul multora. Nu mai ştim nimic despre dosarul Nana, nu mai ştim nimic despre creditele de milioane de euro. Când e cazul să se grăbească, justiţia încheie un dosar în doi timpi şi trei mişcări. Când nu, păi atunci o poate lungi la infinit. Eventual face şi o comisie, ca să fim siguri că subiectul e îngropat.
Şi uite aşa, anii trec, lumea uită, cine mai ştie oare de ce era acuzat X sau de ce era acuzat Z, despre ce sume era vorba, se apropie alegerile, oamenii stau liniştiţi un an doi mai în spate şi pe urmă renasc din propria cenuşă. Nici n-ar fi de mirare ca anul viitor Elena Udrea să candideze din nou la Roman, să o vedem din nou prin fabricile de confecţii şi pe la magazinul de canapele, se va apuca din nou de croşetat, făcut sarmale, cântat, recitat.
Nimic nu se schimbă vreodată în România. Suntem tot acolo, avem aceleaşi opţiuni, aceleaşi oferte.