Trezirea presedintelui

Dintre cei trei presedinti postdecembristi ai primului an de mandat, Traian Basescu se erodeaza cel mai iute.

In aprilie 1997, Emil Constantinescu se bucura de increderea a 57% dintre romani. Peste cinci luni, in octombrie 1997, beneficia de 54% in materie de incredere. O scadere de 3%.

In ianuarie 2001, la inceputul primului an de mandat, Ion Iliescu avea 59%. In septembrie 2001 ramasese cu 54,1%. O scadere de 5 procente.

Traian Basescu se bucura in februarie 2005 de increderea a 63% dintre romani. In noiembrie avea doar 50%. O scadere dramatica nu numai ca ritm (13%!!!), dar si ca realitate (sub procentajul cu care a biruit in turul al doilea).

Uriasul ritm al erodarii nu-i intamplator. El isi gaseste explicatia in prestatia lui Traian Basescu de-a lungul lui 2005. Si, mai ales, nu-i de contracarat cu mijloacele folosite pana acum. Oricat s-ar stradui Traian Basescu, sacrificandu-si apropiatii, punand la cale montaje literar-artistice mediatice, erodarea va continua daca nu va intelege un adevar de esenta al vremurilor noastre: ca, vrem sau nu, Romania lui 2005 nu mai e Romania lui Ceausescu. Tara in care unui om ii era suficient sa spuna ceva pentru ca acel ceva sa se indeplineasca. Pentru a-si realiza un obiectiv in Romania lui 2005, un politician, fie el si unul care se crede, precum Traian Basescu, intruchiparea a ce are mai bun aceste plaiuri, trebuie sa faca o mie si una de lucruri.

Asemenea tuturor candidatilor la jiltul de la Cotroceni, Traian Basescu a promis marea cu sarea in campania electorala. Spre deosebire de ceilalti candidati postdecembristi insa, el a gasit de cuviinta ca trebuie sa-si indeplineasca fie si o parte dintre fagaduieli. Drept pentru care, chiar de la inceputul mandatului, s-a implicat spectaculos in viata politica interna, sugerand chiar un soi de sef de stat altoit cu mladita de prim- ministru.

Dupa castigarea scrutinului (la limita), noul presedinte a purces la cateva miscari spectaculoase, vadit anticonstitutionale: santajarea PUR si UDMR pentru a modifica majoritatea data de scrutin, datul cu parerea despre partide.

Actiunile si vorbele sale, dar mai ales tonul ferm, respingand discutia, i-au facut pe multi sa creada ca a inviat Ceausescu. Aveau, in fine, dictatorul din popor, Averescu venit de pe mare.

Astfel se explica saltul de incredere de la 51% (cat a obtinut in alegeri) la 63% din februarie. Cu 12%, in timp ce Emil Constantinescu sporise abia cu 3%, iar Ion Iliescu scazuse de la 64% la 59%.

Libertatea de a trage in Constitutie era insa o libertate iluzorie. Traian Basescu avea in februarie 2005 cateva mari avantaje:

a) numeroase institutii ale statului de drept intimidate;

b) un PSD paralizat ca in fata unui sarpe;

c) un PNL in frunte cu Tariceanu de turta tulce.

d) un moment in care vorbele sale nu trecusera prin examenul vietii.

Toate aceste avantaje au disparut treptat-treptat. Institutiile statului de drept si-au dat seama ca in Romania avusesera loc alegeri democratice, si nu o lovitura de stat militara. Tara nu devenise peste noapte dictatura unui om. Ramasese o tara democratica. PSD s-a trezit din buimaceala. PNL a gasit resursele de a se opune Cotroceniului. Traian Basescu se obisnuise ca tot ce spunea sa devina fapta. Acum vorbea de unul singur.

Proprietar al unei increderi galactice in el insusi, Traian Basescu a constientizat destul de tarziu mutatiile din realitate.

A continuat sa vorbeasca si sa actioneze ca si cum ar fi fost nu presedintele unei Constitutii cu severe constrangeri, ci presedintele unei tari a carei Constitutie o scrie si rescrie presedintele in fiecare dimineata, dupa dispozitia sufleteasca de dupa barbierit.

Abia in ultimul timp se intrevad semnele unei politici adaptate la realitatile statului de drept de la noi. O politica in care, inainte de a spune, presedintele se intreaba daca poate sa si faca.

S-ar putea ca aceasta politica sa-i dea un procentaj mai mic decat cel din primele luni de mandat.

Mai mic, dar mai sigur.