Tu mă iubeşti pe mine, Eu îl iubesc pe Michael…

Un beţiv mergea pe şapte cărări în spatele unei cor­ti­ne, în vreme ce ţinea într-o mână gâtul „delicat” al unei sticle. Un El şi o Ea tocmai se pupau de mama fo­cu­lui (celebrul actor Woody Allen juca rolul amorezului)! Iar beţivul striga: „Mă înşală cu El. Îl omor”! Be­ţi­v­ul plângea copios. El şi Ea au privit cu multă compa­siu­ne spre beţivul care s-a împiedicat „în culise” şi, gră­san cum era, a căzut ca un buştean, strigând: „Mă în­şa­lă cu toţi, îi omor pe toţi”! Femeia care tocmai se pu­pa cum un bărbat a alergat de îndată la beţivan şi l-a prins de umeri: „Bietul de el”, a zis ea cu lacrimi în ochi. „De ce trebuie să sufere atât de mult oamenii din dra­goste? Uite, vezi (a zis femeia către bărbatul pe care tocmai îl pupase straşnic în spatele cortinei), tu mă iubeşti pe mine, eu îl iubesc pe Michael”...Îhîîî...Îhîîîî. Femeia plângea lângă beţivul care suferea şi el... din dragoste.

Asta-i o scurtă scenă dintr-o comedie cu Woody Allen. N-am reţinut numele filmului, dar era o comedie despre „suferinţa din dragoste”. Faptul că scena aceasta se petrecea „în spatele unei cortine” mi s-a părut o sugestie grozavă, căci scena este viaţa noastră de faţadă, suprafaţa, ceea ce vrem să arătăm, pe când în spatele cortinei „El o iubeşte pe ea / Ea îl iubeşte pe altul/ Altul o iubeşte pe alta” şi aşa se perpetuează suferinţa din dragoste. „De ce trebuie să sufere oamenii atât de mult din dragoste?”, asta-i întrebarea dramatică, dar şi comică. De ce suferă oamenii în spatele cortinei, iar pe scenă joacă rolurile celor fericiţi? De ce se face suferinţa o poveste nemuritoare, care se desfăşoară mereu şi mereu în spatele cortinei, în vreme ce pe scenă arată că fericirea există? Să fie oamenii imorali de vreme ce iubesc un om, care iubeşte alt om, care iubeşte... alt om ? Să alerge ei premeditat după suferinţa din dragoste? Pare că nu. Pare că toţi oamenii doresc să iubească şi pare că se întâmplă ceva misterios în planul subtil al experienţei de viaţă, care ne presează, ne sufocă şi ne cheamă imperios, prin emoţiile noastre, către „dragostea care ni se refuză”.

Se spune că, dacă vrei să scapi de o persoană de sex opus trebuie doar să-i dai cât de repede ceea ce vrea de la tine. Ceea ce omul obţine uşor, ceea ce i se dă pe tavă, ceea ce este la îndemână îl face apatic. El nu mai este curios şi, dacă nu mai e nici un mister, nici un semn de întrebare, dacă nu-i nici o semn „interzis”, devine dezinteresat. Dar, cum mă întreba o cunoştinţă zilele trecute: „de ce vreau să fiu cu el şi, de fapt, ştiu sigur că nici eu nu-l iubesc, nu-mi place să fac dragoste cu el, nu-mi place cum arată şi nu-mi place cum se poartă. Sunt nebună sau ce am?” Sigur, omul intră în panică, omul sesizează ceva anormal, mai ales atu­nci când vrea ce nu vrea şi, totuşi, nu se poate abţine să nu vrea. Dar, nu-i nebunie aici. E un proces obişnuit de atracţie, care intră în manifestare şi ne chinuieşte emoţional de îndată ce suntem respinşi sau ni se spune „nu”. Suntem atraşi de „nu” cu mult mai arţăgos şi mai fulminant decât de „da” şi, pentru că asta se întâmplă în emoţii, de la sine, nu suntem imorali, cât mai degrabă neştiutori. Nu faptul că ne lipseşte ceva este problema noastră, cât faptul că ni se interzice.

Dacă cel pe care-l iubim ne este „interzis” într-un fel sau altul, alergăm după el. Emoţiile ne înnebunesc. Ne spunem „nu-l mai sun, nu mai vreau, gata, s-a terminat” şi peste un ceas ne trezim cu mâinile pe telefon, făcând tocmai ce am promis să nu mai facem vreodată. Tratamentul ar fi acesta: încetează să mai spui „nu, niciodată, nu pot, nu-mi place”, căci acestea sunt factori de atracţie pentru ceea ce nu-ţi place şi nu vrei. Din pricina asta nu vrei să suni, dar suni. Nu-l iubeşti, dar te enervează pentru că nu te iubeşte. Fereşte-te să auzi şi să observi că cineva nu te place şi nu te vrea, fiindcă aia vrei, aia faci, aia devine obsesie. Legea universului (voi mai scrie despre legea aceasta) te invită să observi că nu suporţi să ţi se spună „nu”, că nu suporţi nici să-ţi spui singur „nu” şi de aceea „eu îl iubesc pe Michael, tu mă iubeşti pe mine” şi suferim aşa cu toţii... „din dragoste”!