Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Nu pentru că cineva apasă pe trăgaci, ci pentru că nimeni nu mai ține volanul. Acestea sunt momentele capcanelor - nu ale comploturilor, nu ale marilor planuri, ci ale tranzițiilor prost gestionate. Ordinea globală nu cade ca un imperiu cucerit, ci ca o infrastructură neîntreținută. Se rupe exact acolo unde părea solidă.
În ultimii ani, două concepte devin aproape reflexe în analiza geopolitică: Thucydides Trap și Kindleberger Trap. Sunt invocate obsesiv, ca niște formule magice menite să explice totul - de la tensiunile SUA-China până la blocajele din comerțul global sau la paralizia instituțiilor multilaterale. Dar, luate separat, aceste capcane spun doar jumătăți de adevăr. Abia puse împreună - și completate cu altele - încep să semene cu o hartă a accidentelor inevitabile.
Capcana lui Tucidide este, în esență, o poveste despre frică. Atena crește. Sparta se teme. Iar frica, ne spune istoricul grec, este un sentiment politic perfect rațional, dar strategic devastator. În versiunea modernă, ascensiunea Chinei produce anxietate la Washington, iar această anxietate generează reacții defensive care par ofensive pentru Beijing. Nu intențiile contează, ci percepțiile. Iar percepțiile, odată înarmate, au prostul obicei de a se autoconfirma.
Doar că lumea de azi nu mai seamănă cu Grecia secolului V î.Hr. Nu mai are cetăți-stat, ci economii integrate, lanțuri de aprovizionare globale, piețe financiare care reacționează mai repede decât diplomații. Aici intră în scenă capcana Kindleberger - mai tăcută, mai puțin dramatică, dar poate mai periculoasă.
Charles Kindleberger observă că Marea Criză din anii ’30 nu este doar un accident economic, ci rezultatul unui vid de leadership. Marea Britanie nu mai poate conduce sistemul. Statele Unite pot, dar nu vor. Rezultatul este că nimeni nu furnizează bunurile publice globale de bază - stabilitate financiară, lichiditate, piețe deschise. Nu conflictul distruge ordinea, ci absența coordonării.
Dacă Tucidide vorbește despre ciocnire, Kindleberger discută despre abandon. Despre momentul în care hegemonul obosește, iar succesorul ezită. Iar între cei doi se cască un gol în care se prăbușesc regulile.
Problema lumii actuale este că riscă să cadă simultan în ambele capcane. Există rivalitate strategică intensă - dar și o retragere vizibilă a leadershipului global. Statele Unite sunt tot mai tentate de introspecție și protecționism. China este prea prudentă, prea selectivă sau prea interesată de control pentru a furniza bunuri publice globale în sens clasic. Rezultatul nu este o lume bipolară stabilă, ci una fragmentată, nervoasă, predispusă la accidente.
Aici apare o a treia capcană, mai puțin spectaculoasă, dar esențială: dilema securității. Fiecare pas făcut „pentru siguranță” de o mare putere reduce siguranța celeilalte. Scuturi defensive devin amenințări. Exerciții militare devin repetiții generale. Diplomația ajunge să fie doar un zgomot de fond pentru o spirală care se autoalimentează.
Dar povestea nu se oprește aici. Pentru că marile puteri nu cad doar în capcane externe. Uneori, cele mai periculoase sunt cele interne.
Paul Kennedy descrie capcana supraextinderii. Imperiile nu se prăbușesc când sunt atacate frontal, ci când încearcă să susțină prea multe fronturi cu o bază economică insuficientă. Costurile se acumulează. Prioritățile se diluează. La un moment dat, realitatea fiscală lovește mai tare decât orice rival extern.
În paralel, Joseph Nye atrage atenția asupra degradării interne. Polarizare politică, instituții slăbite, competență administrativă în declin. Un stat care nu mai funcționează bine acasă nu mai poate conduce eficient afară. Capcana Kindleberger nu este doar despre voință geopolitică, ci despre capacitate administrativă.
Poate cea mai subtilă dintre toate este ceea ce Hal Brands și Michael Beckley numesc capcana stagnării. Istoria sugerează că cele mai agresive state nu sunt cele care urcă, ci cele care simt că vârful este deja atins. Când creșterea încetinește, când demografia devine ostilă, când avantajele relative se erodează, tentația de a forța mâna istoriei crește. Nu frica hegemonului, ci anxietatea challengerului are rol declanșator.
Privite împreună, aceste capcane descriu un ciclu, nu un destin. Rivalitate fără leadership. Leadership fără capacitate. Capacitate fără coeziune internă. Iar peste toate, un sistem internațional care nu mai are amortizoare.
Mancur Olson explică de ce aceste amortizoare lipsesc. În societățile mature, grupurile de interese se organizează rapid, eficient și persistent, iar costurile blocajului sunt difuze, distribuite asupra întregii societăți. Reforma este rațională colectiv, dar irațională pentru fiecare grup în parte. Rezultatul este o ordine care supraviețuiește prin inerție, nu prin legitimitate. O societate prinsă în rețele dense de interese nu mai știe cine este și ce vrea, ci doar ce nu poate pierde. Într-un asemenea context, adaptarea devine imposibilă, iar crizele nu mai sunt absorbite, ci amplificate.
Într-un asemenea context, Lebedele Negre nu mai sunt surprize, ci facturi amânate. Evenimente rare, greu de anticipat, dar devastatoare nu pentru că sunt imprevizibile, ci pentru că lovesc un sistem rigid, blocat și lipsit de capacitate de ajustare.
Lumea nu este condamnată la război, dar este vulnerabilă la accidente majore. Crize financiare care scapă de sub control. Conflicte regionale care escaladează. Instituții care nu mai reușesc să arbitreze nimic. Ordinea liberală nu se prăbușește sub lovituri ideologice, ci sub greutatea propriei uzuri.
Capcanele nu sunt profeții. Sunt avertismente. Dar istoria are un talent aparte de a transforma avertismentele ignorate în explicații post-factum.
Iar poate cea mai mare iluzie este că tranzițiile de putere pot fi gestionate automat, de piață, de tehnologie sau de bun-simț. Fără leadership, fără instituții funcționale și fără o minimă disciplină strategică, lumea nu cade într-o singură capcană. Cade într-un lanț. Iar ieșirea devine din ce în ce mai greu de găsit.
Citește pe Antena3.ro
