Turist de lapte în Kosovo

Toţi cei cărora le-am spus că intenţionez să merg cu maşina în Kosovo m-au privit uluiţi, vrând parcă să-mi zică: eşti nebun? N-a lipsit mult să-mi spun eu însumi asta în timp ce orbecăiam dinspre Skopje către Priştina pe o autostradă despre care habar n-aveam că este autostradă, nici măcar drum nu credeam că este, căci nimerisem pe fundul unui imens bidon cu lapte, ceaţa era atât de deasă, încât nu te puteai gândi decât la aşa ceva. Mai existau însă şi oameni miloşi pe lume, unul dintre aceştia azvârlind în bidonul acela câteva tăbliţe indicatoare fără de care aş fi îmbătrânit rătăcind pe acolo, nefiind însă deloc sigur că bravura mea va impune în conştiinţa posterităţii sintagma „turist de lapte”.

Ajuns la graniţa cu Kosovo, m-am gândit brusc la faptul că România n-a recunoscut statul pe teritoriul căruia mă pregăteam să intru şi că o să am oareşce probleme din această pricină. Deşi eram conştient că eu nu sunt totuşi România, ci doar un simplu român, ba încă unul care nu face politică, îmi închipuiam că o să am parte măcar de nişte priviri ostile. P-aia cu glonţul în cap mi-o scosesem din minte, ştiam că e linişte în Kosovo, că a trecut adică sezonul gloan­ţelor. Trecuse însă şi sezonul resentimentelor? Poliţiştii de frontieră s-au purtat ireproşabil. Era duminică şi m-aşteptam ca drumul să fie liber. Da de unde! Numai pe la noi am văzut alergând duminica dimineaţa pe şosele atât de multe maşini.

Mă mai aşteptam ca în localităţile ce-mi ieşeau în cale să întâlnesc nişte case prăpădite. Nici vorbă despre aşa ceva! Peste tot, numai clădiri noi, ba chiar nou-nouţe. Aşezate cam alandala, ce-i drept, adică în ordinea după care cresc buruienile pe câmpuri. N-a ţâşnit de nicăieri vreo piatră care să-mi lovească parbrizul. Nu s-a uitat nimeni ameninţător la mine. Dacă e să vorbesc despre Priştina, aş zice că, dimpotrivă, s-a uitat destul de frumos, căci aici era soare, laptele din bidonul de care mă despărţisem la graniţă nu se ţinuse, din fericire, după mine. Ziua următoare, mi-am schimbat însă părerea. Priştina şi-a tras peste chip un văl de ceaţă, am spus un văl, nu o ferigea, dar faptul acesta nu m-a împiedicat să constat că oraşul seamănă cu o doamnă nici tânără, nici bătrână, destul de ciudat îm­brăcată.

Haină scumpă de blană pe deasupra, în picioare, gumari, sub blană, şorţ de bucătărie, la gât, mărgele ieftine de sticlă, iar pe degete, inele de aur împănate cu pietre preţioase. Cel mai rău lucru în Priş­tina e să fii nu ortodox, ci as­tmatic. Oraşul se încălzeşte fie electric, fie cu lemne şi cărbuni. Fumul se simte peste tot. Când ieşi seara pe stradă ai senzaţia că ai nimerit într-o casă de ţară în care tocmai s-a aprins focul în sobă. Pe urmă te obişnuieşti cu mi­rosul. Şi chiar începi să respiri.

 Cam o treime dintre kosovari trăiesc aici, în Priştina. Îmi închipui că n-o duc tocmai rău, de vreme ce şoselele sunt pline de maşini, iar restaurantele şi cafenelele sunt pline de oameni. Oraşul e plin de cafenele. Parcurile, parcul de fapt, că doar unul am văzut, e plin de bătrâni. Ce credeţi că făceau? Plimbau nişte sticle de bere de la unul la altul, profitând de faptul că muezinul care îi chema la rugăciune nu poate să-i vadă din cauza copacilor. Că i-o fi văzut sau nu, nu ştiu. Ştiu însă că sentimentul religios nu pare să fi pătruns până la prăsele în inima localnicilor. Cam cum erau înşirate casele prin satele pe unde am trecut, aşa sunt străzile în Priştina. Câteva mari bulevarde (Maica Tereza, Bill Clinton etc.) şi o sumedenie de ulicioare ce urcă, tot urcă în pantă.

Dar nu drept, ci unduindu-se, după reguli numai de ele ştiute, când într-o parte, când în alta. Mai că-ţi vine să crezi că Priştina este o colecţie de derdeluşuri. Ninsoarea nu se lasă prea mult aşteptată, întărindu-mi această impresie. Curtea şcolii de peste drum se umple de zarvă. Shefqot, Arjamit şi Florian, băieţii lui Enver, proprietarul apartamentului în care locuiesc, mă provoacă la o bătaie cu zăpadă. Sunt trei mici albanezi. Uitându-mă la ei, pot spune cu cea mai mare siguranţă că văd de fapt nişte viitori adulţi de naţionalitate... copii! Având aceeaşi naţionalitate cu toţii, se înţelege că nu pot refuza provocarea.