Turnesolul Traian Băsescu

Se pare că şi azi, când a fi demn nu e atât de costisitor ca pe vremea lui Ceauşescu, politicienii români confirmă vorba unui mare om al Istoriei noastre: nimeni nu învaţă nimic.

Scrie Mircea Eliade în Memorii:
"...Cum nu cunoscuse decît politicieni veroşi şi oameni fără şira spinării, Carol socotea toţi românii croiţi pe acelaşi calapod. Inteligenţa lui politică şi-o vădise cînd alesese ca sfetnici pe Puiu Dumitrescu şi Ernes Urdăreanu, în locul lui Nae Ionescu. Restul depindea de decizia sau capriciile metresei lui, Elena Lupescu. Ar­ghirofil el însuşi, Carol nu vedea în politicienii români decît arghirofili, escroci şi poltroni. Cum toate intrigile şi manevrele îi reuşiseră, cum izbutise să sfărîme unitatea partidelor liberal şi naţional-ţără­nesc, credea că-şi poate îngădui tot. Şi a murit probabil cu convingerea că nu se înşelase". Memoriile au fost redactate la mulţi ani după cel de-al doilea război mon­dial. Mircea Eliade se afla depărtat în timp şi spaţiu de România terorii carliste.

Sunt astfel toate îndreptăţirile spre a accepta judecata lui Mircea Eliade asupra lui Carol al II-lea ca fiind a unui om ma­tur, cu o înţelegere a Istoriei dobândită în deceniul shakespearian al României: 1937-1947. Şi, într-adevăr, întregul destin al lui Carol al II-lea, de la lovitura de stat din 8 iunie 1930 până la abdicarea din septembrie 1940, dezvăluie o concepţie devastatoare despre politicienii români. Această înţelegere adâncă a lumii dâm­bo­viţene i-a fost Regelui temeiul pentru a-şi urma, cu o rară consecvenţă, gândul de instaurare a dictaturii personale. Bazat pe ea, Regele a reuşit să toace mărunt marile partide ale vremii, PNL şi PNŢ, să ia decizii contra normelor constitu­ţionale şi ale bunului-simţ, să discredi­teze întreaga clasă politică, pregătind temeiurile de imoralitate ale marilor compromisuri din anii comunismului.

Cine citeşte Jurnalul lui Carol al II-lea descoperă, printre însemnările minu­ţioase ale hachiţelor Duduii, ale ţapilor împuşcaţi împreună cu Mihăiţă, ale filmelor vizionate seară de seară planurile perfide de a rupe partidele, făcând cu ochiul unor tineri ambiţioşi şi fără scrupule, precum Armand Călinescu, I.G. Duca şi George Tătărescu, de a folosi în interes propriu boala de putere lumească a unor intelectuali precum N. Iorga şi Octavian Goga, de a pune slugi precum Gavril Marinescu să-i ciomăgească adversarii. Ori de câte ori se invocă nenorocirea naţională care a fost dictatura fantasmagorică şi coruptă a lui Carol al II-lea, se aruncă responsabilitatea pe cinismul acestui Hohenzollern fără nimic nemţesc în el, părând, prin lipsa de caracter, mai degrabă un fanariot decât un neamţ. Se uită însă că disoluţia temeliilor morale ale ţării, făcând ca România să cedeze în 1940 Basarabia, Bucovina şi Ardealul de Nord fără un singur foc de armă, îşi are cauza şi-n lipsa de caracter a politicieni­lor români. Ar fi absurd să credem că toţi cei care i-au făcut lui Carol jocurile au fost, înainte de Restauraţie, nişte oameni de granit moral, adevărate cologne de oţel ale demnităţii. Nu, Octavian Goga, Ni­colae Iorga, Armand Călinescu, Alexandru Averescu, patriarhul Miron Cristea (po­pa care şi-a revărsat anteriul peste fo­to­liul de prim-ministru, punând crucea în slujba mitralierelor lui Bengliu), Gheor­­ghe Tătărescu, Constantin Argetoianu, Ion Mihalache (care renunţă la demonstraţia din 14 noiembrie 1937, amă­git de promisiunea postului de premier), I.G. Duca (acceptând să-i pupe Vulpeascăi poala, la nici trei ani de când ju­ra­se că-şi va tăia mâna dacă i-ar veni s-o întindă prinţului uzurpator) n-au fost mo­ralitatea întruchipată până la venirea lui Carol al II-lea. N-au fost nişte falnici ste­jari ai caracterului, seduşi şi abando­naţi de perfidul aventurier regal. Ei au fost aşa cum i-a folosit din plin Carol al II-lea: poltroni, avizi de putere, oameni fă­ră şira spinării, gata să-şi vândă şi pă­rinţii pentru un surâs ce promitea deşart un post în structurile Puterii. Regele cu mus­tă­cioa­ră a venit pe un teren pregătit.

Pentru năravurile politicienilor inter­be­lici, el a fost doar turnesolul. Am ţinut să reamintesc aceste ade­vă­ruri, desprinse de mine din studiul atent al nenoricirii ca­­re a fost pentru România Aventurierul cu mustăcioară de fante de mahala, ur­mă­rind melancolic spectacolul halucinant al politicienilor români din aceste zi­le. Cu excepţia unor lideri liberali (unor, deoarece sunt şi printre membri ai con­du­cerii liberale suflete de slugă), bravii băr­baţi din aşa-zisă clasă politică româ­nească se pretează la toate umilinţele din partea noului Carol al II-lea al României, numitul Traian Băsescu. Se pare că şi azi, când a fi demn nu e atât de costisitor ca pe vremea lui Ceauşescu, politicienii ro­mâni confirmă vorba unui mare om al Is­to­riei noastre: nimeni nu învaţă nimic. Din acest punct de vedere, Băsescu e, ca şi Carol al II-lea, turnesolul pentru la­şitatea elitei noastre: politice şi cultura­le.