Ucraina e colea!

Eu m-am învățat de mic, chiar înainte de a merge la școală, cu războaiele mondiale. Zicea bunica: Ia și tu un pic de cer de pe-aici și i-l du lui bunică-tău pe front. Luam, ce era să fac?
În loc să-i trimită o strachină cu ciorbă sau niște ciorapi groși, de lână, că era iarnă și-i degerau poate picioarele pe-acolo, ea credea că tot ce-i lipsește lui este cerul, cel de pe la noi, fiindcă nu se putea ca prin locul în care se afla el să nu existe cer deloc, exista, dar nu același, ci altul! Un cer din care lipsea Dumnezeu. Așa spuneau cei din jur, că Dumnezeu lipsește din locurile în care este război. Din casa noastră, culmea, nu lipsea. Chiar în odaia în carea țesea bunica la război se găseau o icoană și o candelă.

Ca să pot pleca la drum, trebuia mai întâi ca bunica să termine de făcut câmpurile și pădurile și înserările și apele și răsăriturile de soare și cuiburile de barză și satele și fântânile cu cumpănă și stolurile de păsări ce despărțeau casa noastră de războiul în care avea de luptat bunicul. O să le fac în patru ițe, ca să poți pleca mai repede, zicea bunica, trecând în mare viteză suveica dintr-o parte în alta. Urzeala bătută a șesurilor pe care le aveam de străbătut îmbrăca în scurt timp toți pereții. Era de mers până la bunicul, nu glumă!

Bine că n-avea decât trei odăi casa noastră! Începeam cu velința ce era așternută pe patul unde dormeam. Aveam cam o noapte de mers până la macatul de deasupra patului, după care treceam la scoarțele din camera de la drum. Afară, își făcea de cap viscolul. Aproape că-i venea să moară de ciudă că n-are nicio putere asupra mea, a luminii din candelă și a sfântului din icoană. Ședeam toți trei neclintiți în fața lui. Sufletul bunicii profita de ocazie, stand la fel de neclintit și el.

Cu sufletul bunicului părea să fie mai greu. Tot încerca să i-l smulgă vântul din piept și să i-l ducă spre cerul acela străin de deasupra. Ajungeam taman la fix cu cerul de acasă. Era, cred, și nițel Dumnezeu în crâmpeiul împăturit la plecare de bunica. Astfel că viscolul se potolea. Iar sufletul bunicului rămânea nerisipit, spre deosebire de sângele lui, care se risipea tot, pentru ca eu să mă pot întoarce prin câmpuri înverzite acasă. Și să-i fie bunicii drag de văduvie până la moarte. Iar apei din fântâni drag să izvorască. Și păsărilor drag să zboare dintr-o odaie a casei în cealaltă, în timp ce suveica de la războiul bunicii zbura și ea printre înserări și răsărituri, printre ape și cuiburi de berze ce luau forma unor noi velințe.

Celuilalt război, al doilea, i-a fost mai milă de noi, a venit mai aproape de casă. Doar că la războiul din camera de la mijloc s-a așezat mama în locul bunicii. Iar cel aflat pe front era tata. M-am dus, tot așa, într-o iarnă, cu viscol mare, să-i duc ceva de la mama. O scrisoare, pe care nu știu cum o fi scris-o, fiindcă ea nu știa carte. Nu știam nici eu, deoarece nu apucasem încă să merg la școală. Dar și dacă știam, n-aș fi citit-o, întrucât era secretă. Mama îi cerea pesemne lui tata să nu moară pe-acolo, fiindcă ea nu-l cunoștea încă și voia să-l cunoască, în speranța c-ar putea să se mărite mai târziu cu el. Asta cred că îi cerea, deoarece tata n-a murit, dându-i mamei ocazia de a-l lua, mult după întoarcerea mea acasă, de bărbat.

Și-a urmat o pace lungă și plictisitoare, despre care aud că e pe cale să se încheie curând. Mă temeam că al treilea război mondial o să aibă neobrăzarea să mă ocolească. Se pare însă că nu se va întâmpla asta. Numai că războiul la care țeseau mama și bunica nu mai există. N-aș mai fi încăput oricum în macate și velințe.

Ucraina e colea! Așa c-o să pornesc direct prin crivăț spre linia frontului. Fericit că orice s-ar întâmpla cu sufletul meu, lumina din candela de acasă și sufletul mamei, rugându-se la chipul tatei din icoană, nu se vor risipi niciodată!