Uităm că de 50 de ani ne aflăm sub șocul prețurilor

Pe acest fundal al șocurilor prețurilor, generația facebook descoperă cu uimire că poate fi chemată sub arme, scoasă brutal din spațiul virtual unde privea pe internet la un război crâncen în care se pun temeliile unui nou „Zid al Berlinului”, mutat mai spre Est, pe malul Niprului.

Generația mea, a celor născuți după al Doilea Război Mondial, are avantajul experienței trăirii în două sisteme, putând face comparația între comunism și capitalism, niciunul scutit, iată, de crize majore. În 1984, împreună cu bunul meu prieten Viorel Sălăgean, un mare ziarist plecat prematur spre Înalturi, publicam lucrarea „SCÎNTEILE SPERANȚEI”. Ne aflam atunci la un deceniu de la primul șoc al petrolului, care urcase cei 158,9 litri ai barilului de petrol la 11,65 dolari, ceea ce-i înspăimătase pe consumatori obișnuiți cu prețul înghețat la 1,80 dolari. Al doilea șoc ridică prețul barilului la 26 dolari, stabilit la 1 ianuarie 1980, pentru ca în noiembrie 1981, valul trei să ajungă la 34 de dolari, preț record menținut până în 1983. În acel context agitat economic am început documentarea pentru lucrarea noastră publicistică, plecând de la întrebarea dacă fiecare ridicare de preț avea un corespondent în creșterea valorii mărfii. Sporise oare calitatea petrolului, ca bază pentru o multiplicare de 19 ori a prețului într-un deceniu? Nicidecum. Aveam să ajungem la concluzia că hidrocarburile ies din canoanele legilor economice,  lucrarea evidențiind, în concluzie, că lumea, sub presiunea acestor șocuri repetate, intră într-o nouă eră energetică. Am trecut în revistă „mugurii” acelor tehnologii care urmau să producă mari transformări în economia lumii.

După aproape patru decenii de la publicarea cărții constat că vria prețurilor nu s-a domolit. Acum barilul pulsează pe la 120 de dolari și lovește în stabilitatea globală cu aceeași putere a șocurilor din perioada 1972-1982. Uităm că prețurile mari sunt provocate de războaie din care mereu aceiași obțin profituri uriașe.

Prognozele pe care le treceam în revistă anticipau că petrolul va fi detronat prin anii 2020 din poziția de lider al pieței energiei de gazul natural și energia nucleară, în alianță cu energia solară și eoliană, hidrogen și biomasă. Decizia politică globală a menținut ierarhiile pe piața energiei, întârziind schimbarea, cu costurile pe care le vedem. Recitind cartea constat cu mare regret că România nu a fructificat proiectele-pilot pe care le dezvolta în anii 70-80 pentru a pregăti cu soluții proprii noua eră energetică. Mii de apartamente în București și Timișoara foloseau panouri solare pentru apa caldă; în Delta Dunării și pe Semenic se experimentau instalații eoliene de putere mare; la Govora era dezvoltat un amplu proiect pentru folosirea hidrogenului ca sursă de combustibil; la Tomești, în județul Iași, funcționa o instalație de biogaz. Casa solară era un concept avansat la institutul Proiect București, iar energia geotermală avea utilizare la scară mare în Otopeni. Privim la acele soluții ca la exponatele de muzeu, dar multe din proiecte au fost dezvoltate de alții, în timp ce noi le-am demolat sau inventăm apa caldă.