Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Un bărbat se plânge de ani întregi că-l chinuie nevasta. De câţiva ani nu mai dorm împreună, iar despre sex... nici vorbă. Oricine se întâlneşte cu el aude aceleaşi lucruri: el este victima nevestei, care nu găteşte, nu vorbeşte sau, dacă o face, are ceva să-i reproşeze. El îşi găteşte singur, iese singur în oraş, merge singur în vizite. Trăieşte singur cu adevărat şi are dreptate să se simtă o victimă şi un nefericit. Nevasta refuză „să schimbe ceva la ea însăşi, îi cere să se schimbe el”. El îi cere ei să se schimbe, el a schimbat multe, dar nu i-a folosit la nimic. Ea este – zice el – zdruncinată psihic şi refuză să meargă la un specialist.
Într-o zi, pe când îmi spunea că s-au epuizat toate metodele şi încercările sale de a armoniza relaţia şi era de-a dreptul prăbuşit psihic, l-am întrebat provocator, sigură că va avea un răspuns de „uimire şi refuz”: „Dacă eşti atât de nefericit şi soţia ta refuză consilierea psihologică sau efortul personal de a schimba ceva, de ce nu divorţezi? Asta ţi-ar curma suferinţa dacă este cauzată de nevastă”... El a fost de-a dreptul surprins în faţa unei asemenea opţiuni. Justificările de genul „sunt copiii (de altfel, destul de mari să nu mai aibă nevoie de părinţi) şi apoi trebuie să împart cu ea casa, banii” etc. Cu alte cuvinte, „aleg să sufăr, am justificări serioase pentru suferinţa mea, nu mă pot despărţi de lucruri şi mi-e teamă de ceea ce ar putea fi fără această suferinţă”.
Pe noi, oamenii, ne poate chinui o nevastă sau un soţ. Un şef sau un guvern. Un regim politic sau un om violent. Ne poate chinui până la epuizare câte ceva sau cineva, dar – cu toate acestea – nu ne asumăm responsabilitatea pentru starea în care suntem. Nu vrem să observăm, să ştim, să înţelegem şi să acceptăm că suntem co-creatori ai suferinţei în care ne scăldăm ca într-un ocean dulce-amar, ca într-o oază de care vrem să scăpăm, dar vrem să şi rămânem. Suferinţa devine un obicei. Dacă am scăpa de ea, ce ne-ar mai rămâne în minte, pe cine am da vina pentru faptul că ea... va continua, de fapt? Inconştient, ştim că suferinţa se bălăceşte în lăuntrul nostru, că monstrul de care vrem să fugim ne-a prins în ghearele sale năbădăioase, dar fără să ne dăm seama, asta a devenit ceea ce ne place. Sursa plăcerii şi a vieţii a rămas tocmai chinul, tocmai năvalnica putere a suferinţei.
Precum câinele lui Pavlov suntem şi noi. Nevasta sau oricine altcineva ia rolul clopoţelului care anunţă masa, numai că pentru noi plăcerea este însăşi durerea, însăşi suferinţa, însuşi golul şi tulburarea. Doamne fereşte să fie uneori vreo şansă de scăpare din situaţia netrebnică şi chinuitoare (ca victimă, nu poţi să-ţi părăseşti călăul, căci pe cine mai poţi da vina pentru suferinţa ta, dacă lipseşte agresorul?)! Şansa aceasta ar fi abrupt oprită printr-o ploaie de justificări, în care regăsim ataşamente, frici, scenarii terifiante ale minţii, nesiguranţă şi o suferinţă cu mult mai grea decât aceea în care ne bălăcim acum. Asta se întâmplă de câte ori nu ne asumăm responsabilitatea pentru situaţia în care suntem.
Dacă suferim, e mai confortabil să fie vinovată nevasta şi, adesea, se întâmplă chiar aşa, dar logica nu ne spune că mai avem opţiuni, că putem mai mult şi, până la urmă, că sufletul nostru liniştit ar putea fi mai important decât toate acareturile. Frica şi justificările care ne ţin în situaţii de suferinţă şi ne împiedică să luăm decizii responsabile sunt reale de cele mai multe ori. Omul intuieşte că, după ce va scăpa de actualul obiect al suferinţei, nu va fi liniştit şi asta pentru că suferinţa e-n el însuşi. El ştie că trebuie să scape, în fapt, de suferinţa interioară, nu fugind de ceea ce pare să i-o provoace azi, cât renunţând la acuzaţia „altul este vinovat pentru starea mea”.
În fapt, acela, altul, oricine şi orice ar fi, joacă rolul unui stimul, la fel ca şi clopoţelul lui Pavlov. Câinele va saliva la auzul clopoţelului, fiindcă el e câine şi apoi mâncarea chiar e o plăcere. Noi, oamenii, avem datoria să ne responsabilizăm şi să ne învingem obiceiul de a învinovăţi „clopoţelul” (pe altcineva) pentru suferinţa pe care o simţim. Asumarea responsabilităţii ne schimbă atitudinea şi ne dă o energie nouă, capabilă să ne pună mintea în contact cu universul soluţiilor. Dar ne permitem să renunţăm la judecată, la proiecţia vinovăţiei, la autovictimizare şi complacere în starea de rău sau se dovedeşte că proverbul românesc „rău cu rău, dar mai rău e fără rău” are sensul lui?
Citește pe Antena3.ro
