Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Lui Bill Gates sau Warren Buffett, ce ne-au obișnuit cu astfel de poziții publice, li s-a alăturat relativ recent Mark Zuckerberg, care a spus că nici nu ar trebui să existe miliardari și că, de la un nivel în sus, acumulările de avere sunt „nerezonabile”. Mai lipsește ca fiecare Friedrich Engels dintre cei menționați să-și ia câte un Karl Marx, căruia să-i editeze opera…
Iar îndesirea declarațiilor de acest gen din partea celor mai cunoscuți oameni de afaceri a fost însoțită de intensificarea pozițiilor teoretice redistribuționiste susținute de economiști notorii, inclusiv din cadrul celor mai influente instituții financiare internaționale. Care afirmă că înăsprirea impozitării bogaților nu ar afecta câtuși de puțin creșterea economică, dimpotrivă, s-ar crea resurse pentru investiții publice mai mari, de natură să majoreze PIB. Deși până nu de mult era acceptată ideea că o țară săracă, cu un stat social hipertrofiat, care limitează economiile individuale și percepe impozite mari, diminuând motivația muncii și inițiativei, nu va atinge niciodată un ritm alert de dezvoltare. Acum, impozitarea progresivă constituie o componentă esențială a unei politici fiscale eficiente. Chit că astfel e penalizată hărnicia, cine are un job și își mai ia încă unul e taxat cu un impozit de pe următorul nivel de impunere al grilei. După care, dacă are capacitatea să economisească și finanțează deficitele societății, mai e o dată „pedepsit”, cu dobânzi real negative. În așa fel încât dobânzile nu se mai constituie într-un obstacol în calea risipei de resurse, ci o încurajează.
Ia gândiți-vă, într-un asemenea context, cum a venit propunerea premierul demisionar al Marii Britanii, Liz Truss, de a micșora taxele? Programul capitalist al unui premier conservator, ce reprezenta cea mai importantă relaxare fiscală din ultimele decenii, a fost văzut ca o „palmă” dată economiei sociale globale. Planul a fost numit cu conotaţii negative Trussonomics, după Reaganomics-ul președintelui republican american Ronald Reagan și piețele globale s-au repezit, ca la un semnal, să renunțe la activele britanice, până atunci considerate investiții sigure, ceea ce a făcut ca Bank of England să intervină puternic pentru a restabili încrederea.
Poate că mi se pare mie, dar lumea s-a întors de-a-ndoaselea. Capitaliștii cer mai întâi „sinucigaș” să fie taxați mai mult de nişte guverne care oricum îi împovărau destul, după care se apucă chiar să penalizeze măsurile fiscale luate în favoarea lor, prin manifestarea neîncrederii în activele insulare. După care vine o instituție financiară, nu o agenție din cadrul ONU, reia discursul redistribuţionist, discută de probabilitatea creșterii inegalității și avertizează asupra măsurilor de care vor beneficia bogații după relaxarea fiscală. Poate că n-a înţeles bine, cu pacea socială se ocupă alții!
Ca s-o spunem clar, politicienii, economiștii și tehnocrații instituțiilor financiare internaționale nu sunt, de fapt, deloc interesați de echitate ca atare, ci de majorarea veniturilor statului, adică de sporirea resurselor în baza cărora economia să fie planificată și dirijată centralizat către scopuri dezirabile politic. În aceste condiții, micșorarea taxelor echivalează cu o ofensă, în condițiile în care trendul global trebuie să fie de creștere a taxării celor avuți, o formă ceva mai elaborată de pacificare a maselor prin „a le mai da o sută de lei la salariu”, în stil ceaușist, cu păstrarea neatinsă a privilegiilor corporatiste.
Citește pe Antena3.ro
Și acum să ne amintim ce a făcut Thatcherismul în trecut. A respins consensul politic postbelic privind keynesianismul, respectiv statul bunăstării, naționalizarea industriei și reglementarea economiei. Iar Reaganomics, asociat cu economia ofertei, s-a bazat pe scăderea cheltuielilor guvernamentale, micșorarea impozitului pe venit, reducerea reglementărilor și eradicarea inflației. În timpul celor două mandate ale lui Reagan inflația a scăzut de la 12,5% la 4,4% și economia a crescut, în medie, cu 3,4% pe an.
Iar aceste lucruri de care tocmai am pomenit au reprezentat „modelul” economiei de piață urmat „cu evlavie” ani în şir. E foarte ciudat că Trussnomics e un „ceva” aruncat jignitor. Citând din Patrick Minford, consilier economic al lui Margaret Thatcher pe care l-am intervievat cu ani în urmă, populația nu este conștientă de consecințele inflației, sunt exercitate presiuni sociale asupra politicienilor pentru reducerea dobânzilor și creșterea deficitelor bugetare în vederea asigurării scăderii șomajului și a creșterii economice. Acest lucru poate influența oamenii politici să pună presiune pe banca centrală și pe ministerul finanțelor. Dar, după cum se știe, asemenea politici au numai un efect temporar asupra șomajului și a creșterii economice, pentru că efectul pe termen lung e doar o inflație mai ridicată.
Liz Truss a încercat să meargă exact pe rețeta Doamnei de Fier, dar a fost imediat „repudiată” pe motiv că e anacronică, contrară „vremurilor”, e adevărat că fără a-şi susţine planul cu tăria arătată în trecut de Thatcher. Iată de ce ultimul premier numit de Regină a condus guvernul Regatului Unit doar 44 de zile.
