Un cerc de cenuşă rece

Până nu demult îmi lua mult timp până să descopăr o lectură fascinantă, care să mă captiveze imediat şi intens. Cuvintele nu aveau forţă, totul îmi părea diluat şi neinteresant. Dar ceva s-a schimbat, aşa încât am acum pe noptieră câteva zeci de cărţi, iar casa e plină de asemenea: sunt cărţi începute, lăsate într-un standby delicios pentru a nu fi "consumate" prea rapid. Iar lectura e mereu în funcţie de mood. Am răsfoit cu încântare Mediterana lui Panait Istrati, de la coadă la cap, aşa cum îmi place mie, dar nici un pasaj nu mă lăsa să merg mult mai departe, pentru că era prea pe placul meu pentru a nu sări mai în faţă, şi mai în faţă, până la introducere, şi iar în sens invers. Şi interesantissime nu sunt numai pasajele, dar şi titlurile capitolelor, incitante, sugestive şi pline de trimiteri subtile, ezoterice şi misterioase. La fel, în Ţara Sălciilor, o carte despre România scrisă de Martha Bibescu, am întâlnit nume de capitole care m-au invitat să visez: Spălatul rufelor la râu, S-a isprăvit nutreţul, Mănăstirea, Călătoria la mare, Săptămâna femeilor mironosiţe...

Să vedem ce scrie în Călătoria la mare, căci sună promiţător.

Pasaj din Martha Bibescu - Izvor, Ţara Sălciilor
".... În fiecare an, la începutul primăverii, femeile din Izvor scot din vatră câţiva pumni de cenuşă pe care o răspândesc roată în jurul casei. Apoi stau liniştite: îşi închipuie că nimeni nu va îndrăzni să treacă fără voia lor de cercul vrăjit astfel delimitat. Cei pe care nu vor ele să-i lase în casă n-au cum să pătrundă, iar cel pe care doresc să-l păstreze nu va putea ieşi. .... Aş avea nevoie de un cerc de cenuşă rece care să-mi înconjoare casa, mai puţin pentru a-i îndepărta pe nepoftiţi, cât pentru a mă împiedica pe mine să ies.
....
Staţiile de tren sunt un fel de bâlciuri. O gară pe fundalul murdar al unui târguşor posac: salcâmi cu coroana rotundă, nici o frunză în copacii acoperiţi cu un fel de strat de argilă: praful de anul trecut, devenit noroi întărit. Pământ uscat, case sărăcăcioase, aşezate alandala. Gara şi târguşorul n-au mai mult de treizeci de ani, şi totuşi ce paragină! Soarele arde ca vara, iar pământul e trist ca în decembrie!.... Domneşte o atmosferă de consternare. Oamenii clipesc des, să vadă mai puţin. Lumina e prea puternică, aşa că toate feţele se schimonosesc identic; chiar şi cele mai tinere par ridate. Simt că ochii mi se fac mici, asiatici.

Dar în staţia asta nu li se oferă nimic călătorilor pentru a le face aşteptarea mai plăcută? Nici flori, nici fructe în sezonul ăsta neprielnic? Ba da, vine cineva să ne cânte. Un pui de ţigan aleargă de-a lungul vagoanelor, zdrăngănind ceva la vioară. E îmbrăcat într-un palton bărbătesc, ale cărui poale se târâie în urma lui şi pe care-l ţine deschis în faţă ca să poată alerga mai uşor, aşa că-l văd gol-goluţ, un omuleţ cu pielea arămie..."