De la întâmplare s-au scurs peste opt ani. şi, dacă în astă vreme ceva semnificativ s-ar fi schimbat în practicile domeniului, nu cred că mi-aş fi amintit-o. Nici mereu, în intervalul trecut şi nici acum. După cum nu aş fi remarcat-o dramatic nici atunci, dacă ar fi fost doar un incident, o necuviinţă, pricinuite de pripă. Cum însă la mjloc se află ignoranţa suficientă şi perenă, iar consecinţele le suportă tot mai împuţinaţii locuitori ai codrului - împuţinat şi el -, rememorarea urâtului nu e decât un nou şi nepretenţios prilej de luare aminte. Fiindcă - vorba regretatului scriitor, generalul C. Rosetti - Bălănescu - nu e decât o: "istorie simplă şi fără de morală". Căci curat fără morală este!
Mă aflam într-un laborator fotografic al unui orăşel bucovinean. Robotul îmi scosese ultima fotografie aflată în lucru. O luasem şi de câteva clipe o priveam cu tristeţe, atent la detalii: doi ursuleţi de juma' de kil se înghesuiau unul într-altul, înfriguraţi. În jurul lor, golul bârlogului părea imens, pustiu şi crud. Puii aveau ochii încă lipiţi şi, în blana gâtului, acel guler alb, delicat, ce le trăda vârsta. Cu câteva minute înainte o altă fotografie îmi arătase ursoaica moartă, zăcând în zăpadă, într-un lac de sânge. Avusese loc o vânătoare oficială, invitaţi fiind doi demnitari din guvernul vremii. O vânătoare ca multe altele.
Nu îmi puteam lua ochii de la cei doi condamnaţi cât pumnul. Orfanii orbecăiau în bârlogul întunecos şi rece, luminat atunci doar de flashul aparatului. Parcă le auzeam până şi scâncetul tremurat... De mine am simţit că s-a apropiat o siluetă. De lângă şi peste umărul meu, simţeam că se uită la fotografia din mâna mea, de îndată având şi confirmarea: "Da' ce-s aceia?... Căţăi?". M-am întors spre emisarul vocii şi, nu fără surprindere, l-am recunosc. Era un pădurar în uniformă verde.
Acelaşi: lunganul care în urmă cu câteva săptămâni mă împiedicase să intru pe un drum forestier. Se pusese în faţa maşinii, alături de un civil cu geacă de piele şi ochelari fumurii. Un sepepist pesemne. După un "Accesul interzis pentru public", spus cu glas fals politicos şi bântuit de cunoscutul calm ameninţător al "oficialului", intrasem cu el în vorbă. Primisem şi o ştiută explicaţie, fiindcă nu mă aflam eu chiar întâmplător acolo: "Vine deseară şefu' cel mare să puşte ursu'. Nu mai trece nimeni în sus, numai localnicii cu casă pe vale!". "Şefu' cel mare" era un prim-ministru, iar eu, era evident, nu aveam mutra unui "localnic cu casă pe vale" (mai târziu aveam să aflu că maşina mea fusese dată în consemn acestor "cerberi"). "Bine, am zis, dar din câte ştiu - şi ştiu bine - ursul ăsta iese cam târziu, doar pe noapte şi se vede cam rău. Şi se pare că-i o ursoaică abia fătată... Iar dacă e aşa, nu e bine deloc..." "Cum să fie ursoaică, dom'le? Ne înveţi matale pe noi? Doar ne pricepem. Suntem silvici, specialişti!" - fusese pe loc răspunsul lunganului prevăzut cu sepepist.
De data asta încă nu mă recunoscuse. Privea cu interes "căţăii". Nu m-am răbdat şi am intrat în joc: "Da, tinere, ai ghicit: sunt doi căţeluşi. Vrei să vezi şi căţeaua?". Şi i-am arătat fotografia ursoaicei împuşcate. A tăcut îndelung, mormăind ceva în care parcă am deluşit vorbele "Da... Sunt ursuleţi". Apoi, revenindu-şi, curajos, specialistul în uniformă silvică s-a scuzat: "N-am ştiut cum arată, că n-am mai văzut". I-am amintit atunci, privindu-l direct în ochii plecaţi, istoria din primăvara aceea şi întâlnirea noastră de la gura pârâului. Şi-o amintea. M-a privit cu uimire tâmpă, cu uitătura aceea de viţel înţărcat prea devreme, în timp ce îi explicam degeaba: "Uite, omule... Înainte de a fi mari şi buni de împuşcat de politicienii ţării şi de străinii slugăriţi de voi, specialiştii, urşii cam aşa arată. Delicaţi, plăpânzi. Ţi-o spun aşa, ca de la medic la specialist în silvicultură, ce te pretinzi..."